2001-2010

Înainte de a menționa câteva filme de animație valoroase ale deceniului, am reține ideea că în anul 2006, doi inimoși iubitori ai genului, Laurențiu Brătan și Mihai Mitrică, au pus bazele unui festival internațional de animație în România, „Anim’est”, un festival care promite să aibă o viață lungă și care, neîndoios, a impulsionat producția de filme autohtone în condițiile absenței din peisaj a unicului studio specializat, „Animafilm”, și în condițiile dispariției treptate, în ultimii ani,  a unor nume mari ale animației românești. Unul dintre cele mai valoroase filme de animație ale deceniului a fost, neîndoios, metrajul mediu Boborul de Radu Igazsag, inspirat de schița cu titlu omonim de I.L.Caragiale, în care se vorbește despre „republica de la Ploiești”, născută în dimineața zilei de 8 august 1870, și „sugrumată” (după cum spune Caragiale) în aceeași zi, pe la ceasurile patru după-amiază.

Înaintea oricăror alte comentarii, socotim necesar un „recurs” în  biografia regizorului Nae Caranfil. Regizorul a părăsit, în 1988, pentru o vreme, România,  stabilindu-se la Bruxelles, unde a participat la Laboratorul Scenariștilor Europeni, condus de cehul František Daniel, unde a scris scenariul viitorului său film Restul e tăcere, premiat la Paris în 1995 („Grand Prix du Meilleur Scénariste”), și la Los Angeles în 1999 („2nd Prize Harley & Merryll International Screenwriting Contest”), pentru a câștiga în 2005 concursul organizat de Centrul Național al Cinematografiei din București.

Într-o „biografie” a „noului cinema” românesc din primul deceniu al veacului XXI, după îndemnurile unui cineast precum Nae Caranfil (ale cărui prime filme rezonante datează, cum am văzut, încă din ultimul deceniu al veacului anterior), principalul „deschizător  de drum” – de drumuri naționale și internațiomale – rămâne regizorul Cristi Puiu, și îndeosebi, am zice, filmul său Moartea domnului Lăzărescu.

Între anii 2002 și 2004 au apărut alte câteva promițătoare noi nume de cineaști, ale căror filme pot fi considerate – pe lângă acelea realizate de Nae Caranfil și Cristi Puiu, la care ne-am referit în capitolele anterioare – „semne ale Renașterii” cinematografice. Primul dintre aceste filme a fost Occident de Cristian Mungiu (cu premiera în septembrie 2002).

Primii cineaști care au pășit, în anii 2005-2006 pe drumul deschis de filmul regizorului Cristi Puiu Moartea domnului Lăzărescu au fost Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu și Radu Muntean (așadar doi debutanți și un cineast aflat la al doilea film de lung metraj), ale căror filme – în ordinea cronologică a premierelor – Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, A fost sau n-a fost? și Hârtia va fi albastră au privit, din unghiuri de vedere diferite și cu finalități distincte, evenimentele revoluției din decembrie ’89.

Binecunoscutul actor Florin Piersic jr. a deprins tainele meseriei regizorale „în mers”, adică văzând și făcând. A debutat ca regizor cu un atașant film de scurt metraj, Advertising, povestea unei femei – deloc întâmplător chiar mama sa, minunata actriță Tatiana Yekel –, care, în ziua primirii pensiei, își drămuiește cu minuție și strângere de inimă banii, pentru a-i ajunge în exercițiul dificil al traiului zilnic, vreme de o lună.

În perioada noastră de referință a ajuns la regia de film încă un actor, Claudiu Romilă, cu lung metrajul Despre morți numai de bine și scurt metrajul Sarmale reci (2005), dar rezultatele sale artistice îl plasează în umbra celorlalți debutanți ai acelor ani,  chiar dacă filmul său Despre morți numai de bine (al cărui pretext narativ este moartea unui tânăr, fiu de senator, prilej pentru realizatori de a pătrunde în culisele politicii contemporane și pentru actori – Ștefan Sileanu, Tomi Cristin, Victoria Cociaș, Crenguța Hariton – de a schița personaje plauzibile) s-a întors, în 2006, cu un premiu de la Festivalul cinematografic internațional de la Moscova.

Anul 2006, anul unor victorii importante ale filmului tânăr românesc, rămâne, însă, și unul dintre cei mai triști și dureroși ani ai cinematografiei naționale, este anul tragicei despărțiri de regizorul Cristian Nemescu și de apropiatul său colaborator, „sound designer”-ul Andrei Toncu, victimele unui teribil accident de maşină în noaptea de 24 august 2006.  

În primăvara anului 2007 s-a petrecut un fapt fără precedent în întreaga istorie a filmului românesc: un film de lung metraj, intitulat 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, al unui cineast tânăr, Cristian Mungiu,  a primit cea mai impunătoare distincție a Festivalului de la Cannes, „Palme d’Or”. România mei repurtase „Palme d’Or” la Cannes, prima cu exact 50 de ani în urmă, prin scurt metrajul animat al lui Gopo Scurtă istorie, și a doua, în 1969, prin scurt metrajul documentar Cântecele Renașterii de Mirel Ilieșiu.

Au re-devenit activi în acest deceniu și câțiva cineaști din „vechea gardă”. Ne vom referi în acesr capitol doar la unii dintre ei și, prin forța lucrurilor, ne vom întoarce la primii ani ai mileniului III. Reghizorul Savel Stiopul, de pildă, la 75 de ani, realiza, pe un scenariu propriu, un film ambițios, Proprietarii de stele (cu premiera în octombrie 2001), în care încerca să vorbească nu numai despre povestea de dragoste și supraviețuire a unei tinere inginere, ajunsă șomeră în anii dureroasei noastre „tranziții” postdecembriste, ci încerca să portretizeze însăși societatea românească de la granița mileniilor, degringolada morală a vieții noastre celei de toate zilele. Intenții, cum spuneam, ambițioase, traduse în film – cel puțin parțial – datorită unor actori „cu nume”, precum Dan Bittman, Monica Anghel, Adriana Trandafir, Monica Ghiuță, sau chiar cu „nume de marcă” precum Pierre Henri Deleau, care ajută debutul tinerei Heliana Popa în rolul principal.

Regizorul Radu Gabrea a revenit pe ecrane (în februarie 2002) cu un film mai special, Noro, povestea unui copil handicapat motoriu, pe numele său din film Norocel, pe numele său adevărat Tudor Necula: o poveste cinematografică scrisă de Răzvan Popescu, despre relațiile tânărului cu părinții (părinții din film fiind Victoria Cociaș și Dorel Vișan), preocupați de viitorul copilului, dar având concepții diferite privind integrarea în societate a acestuia. Însoțit de directorul de imagine Marian Stanciu, de compozitorul Adrian Enescu, de inginerul de sunet Anușavan Salamanian  și de monteuza Melania Oproiu, Radu Gabrea a realizat un film cu intensități psihologice și cu o bogată „încărcătură” afectivă. Și celelalte filme prezentate de regizorul Radu Gabrea pe ecranele din primul deceniu al veacului XXI, Călătoria lui Gruber și Cocoșul decapitat (ambele inspirate de întâmplări petrecute în zilele celui de al doilea război mondial), s-au bucurat de o structură cinematografică solidă, mizând pe cota ridicată de inedit a evenimentelor relatate.

Regizorul Lucian Pintilie și-a îmbogățit și el, în mileniul III, cu titluri reprezentative, filmografia sa performantă. Întâi, După-amiaza unui torționar (cu premiera în iunie 2002), un film în care a pornit de la romanul „Drumul Damascului” de Doina Jela (îndepărtându-se destul de mult), schițând portretul unui personaj odios, identificat de o jurnalistă și un profesor, aflați în căutarea unui subiect pentru un reportaj de tip „memorialul durerii”.