Filmele de animație ale deceniului

Înainte de a menționa câteva filme de animație valoroase ale deceniului, am reține ideea că în anul 2006, doi inimoși iubitori ai genului, Laurențiu Brătan și Mihai Mitrică, au pus bazele unui festival internațional de animație în România, „Anim’est”, un festival care promite să aibă o viață lungă și care, neîndoios, a impulsionat producția de filme autohtone în condițiile absenței din peisaj a unicului studio specializat, „Animafilm”, și în condițiile dispariției treptate, în ultimii ani,  a unor nume mari ale animației românești. Unul dintre cele mai valoroase filme de animație ale deceniului a fost, neîndoios, metrajul mediu Boborul de Radu Igazsag, inspirat de schița cu titlu omonim de I.L.Caragiale, în care se vorbește despre „republica de la Ploiești”, născută în dimineața zilei de 8 august 1870, și „sugrumată” (după cum spune Caragiale) în aceeași zi, pe la ceasurile patru după-amiază. Pe scenariul schiței caragialene, Radu Igazsag a parcurs, oră cu oră, uneori minut cu minut, cele cincisprezece ceasuri ale republicii ploieștene, îmbinând tehnica desenului animat cu personaje „în carne și oase”, drept pentru care l-a luat pe Victor Rebengiuc în rolul lui Caragiale, cel care spune povestea de pe ecran. Superbe sunt „topirile” personajelor reale în personaje de desen animat în acest film de fină și rafinată ironie, în care, firește, „boborul” are o contribuție importantă la desfășurarea evenimentelor „revoluționare” din Ploieștiul anului 1870. Nu numai prin acest film, Radu Igazsag a devenit, în anii evocați acum,  unul dintre cei mai marcanți reprezentanți ai animației românești. Pe bună dreptate, el și-a asumat în acest deceniu  și misiunea unei „scurte istorii” a animației românești, într-un film de lung metraj intitulat chiar așa, O scurtă poveste. Este vorba despre un „film de montaj” care – pornind de la un scenariu de Radu Igazsag și Dana Duma – parcurge, în imagini, întreaga istorie a filmului românesc de animație, de la primele imagini păstrate (acelea din filmul Haplea de Marin Iorda din 1927) până la prezentul imediat al aducerilor aminte, fiind incluse în film secvențe din toate etapele evolutive ale animației românești, din anii meșteșugărești ai începuturilor, din perioada „revoluției gopiene”, din anii cei mai faști ai Studioului „Animafilm”, din creația celor mai importanți autori rămași activi în continuare. Au rămas, însă, puțini regizori activi, în primul deceniu al veacului III, printre creatorii din „vechea gardă”, i-am aminti, aici, pe Luminița Cazacu și Tatiana Apahidean (care aveau să ne părăsească în primii ani ai deceniului următor), Ion Truică și Victor Antonescu (activi și-n deceniul următor). Tatiana Apahidean, de pildă, a semnat, împreună cu Adriana Badea, scurt metrajul animat Dumbrava poveștilor, un frumos omagiu adus basmelor românești. Printre autorii unor scurt metraje ale perioadei de referință se numără și Dragoș Iuga, ale cărui filme, Povara umbrei (2004)și Homo manipulatus (2007). Primul dintre aceste filme, Povara umbrei, este un omagiu liric adus de autor tatălui său, poetul Ion Iuga, „povara umbrei” devenind o metaforă apăsătoare. Celălalt film, Homo manipulatus, este tot o metaforă, despre „talentul” de a te lăsa manipulat.  Filme precum Boborul și Povara umbrei au făcut parte din programul (și palmaresul) primei ediții a festivalului internațional „Anim’est” din 2006, când am mai văzut un film valoros, al unui cineast tânăr, chiar foarte tânăr, Adrian Băluță, Dream Forest. Am ajuns, astfel, la o categorie aparte de realizatori, aceea a tinerilor solitari, care au de înfruntat, singuri, toate dificultățile (îndeosebi materiale) legate de producerea și realizarea artistică a unor filme, adesea, foarte ambițioase din punct de vedere estetic, filosofic și moral. Din această categorie de creații animate am reținut câteva titluri, atât din edițiile festivalului „Anim’est” cât și din programul altor competiții rezervate și acestui gen cinematografic. Un nume tânăr promițător mi s-a părut a fi Alexei Gubenco, cu filme reprezentative precum poetica meditație Marile speranțe, sau ironicul desen animat Opere alese – neînțelese. Înzestrat ni s-a părut a fi și Leonardo Costache, autorul unui film original, cu elemente de science-fiction, Terra Nova. Am reținut, printre alte titluri, și fillme precum  Grand Café de Bogdan Mihăilescu (o evocare a epocii primelor filme animate, care ne-a dus gândul – respectând proporțiile – spre filmul lui Nae Caranfil Restul e tăcere) sau Vara’99 Mega Hits de Alina Manolache și Liviu Bărbulescu, în care autorii povestesc cum au petrecut „sfârșitul lumii” câteva personaje nostime, dansând Macarena, completând „oracole”, în timpul eclipsei de soare din vara anului 1999. Un reușit exercițiu de suprarealism, frumos desenat, a realizat Veronica Solomon, în filmul How to Deal with Nonsense. La trei ediții ale festivalului „Anim’est” a prezentat filme simpatice și Valeriu Căliman, gluma În apă se vede invers (o ecranizare a celebrei glume, „Pe mal, Maria mulge vaca, în apă se vede invers”), crochiul Mesaje de aproape (povestea unui solitar pe o insulă pustie) și parabola Moștenitor (ce se întâmplă după moartea Morții). Depășind condiția acestei categorii (excesiv de „minimaliste” câteodată), două filme animate văzute la festivalurile din primul deceniu al veacului XXI s-au impus din punct de vedere valoric: Firul Ariadnei de Bertóti Attila, cu personaje și ambianțe cunoscute din mitologia greacă (labirintul, minotaurul, Ariadna, Tezeu) și cu un deznodământ-surpriză, și Mátyás, Mátyás de Cecilia Felméri, un spiritual „documentar animat” în care clujenii își spun părerea despre Matei Corvin, a cărui statuie călare se află în centrul orașului de pe Someș. Fără riscul de a greși, putem considera, așadar, că două genuri cinematografice „condamnate la moarte” (prin aneantizarea studiourilor specializate), documentarul și filmul de animație, se încăpățânează să trăiască, și reușesc, chiar, „să trăiască bine”...

autor: Călin Căliman