Renascentistul cinematografiei naționale: Nae Caranfil

Înaintea oricăror alte comentarii, socotim necesar un „recurs” în  biografia regizorului Nae Caranfil. Regizorul a părăsit, în 1988, pentru o vreme, România,  stabilindu-se la Bruxelles, unde a participat la Laboratorul Scenariștilor Europeni, condus de cehul František Daniel, unde a scris scenariul viitorului său film Restul e tăcere, premiat la Paris în 1995 („Grand Prix du Meilleur Scénariste”), și la Los Angeles în 1999 („2nd Prize Harley & Merryll International Screenwriting Contest”), pentru a câștiga în 2005 concursul organizat de Centrul Național al Cinematografiei din București. Revenit în țară după decembrie 1989, Nae Caranfil a plecat în 1991 la Paris, unde a obținut, prin concurs, o subvenție pentru proiectul unei coproducții franco-române, intitulată, inițial, Duminici cu bilet de voie, și devenită E pericoloso sporgersi (un film despre care s-a vorbit într-un capitol anterior, și a cărui premieră mondială a avut loc la Cannes în 1993). Am insistat, acum, asupra acestor date biografice, pentru că, neîndoios, experiențele parcurse de regizor peste hotare, în Belgia și în Franța, au contribuit la desăvârșirea formației sale artistice și la conturarea „lecției de echilibru” oferită confraților săi prin filmele realizate în mileniul al III-lea, filme care au contribuit decisiv la Renașterea cinematografiei naționale. Primul film al regizorului Nae Caranfil din anii 2000 a fost coproducția româno-franceză Filantropica (2002), „filmul de autor” recompensat cu numeroase premii naționale și internaționale (printre acestea din urmă numărându-se acelea de la Mons, Paris, Wiesbaden, Montréal, Bratislava, Newport Beach și Atena). Performanța principală a regizorului, cu acest film, a fost aceea subliniată și de Dana Duma în comentariul său din volumul „Noul val” în cinematografia românească, intitulat „Un caz rar de consecvență”: „Spre deosebire de mulți cineaști de pe meleagurile noastre, Nae Caranfil nu se sfiește să recunoască importanța succesului de public. El a reușit, de altfel, o performanță notabilă cu Filantropica, comedia despre moravuri «de tranziție» care a reușit în 2002 să redeștepte interesul publicului nostru pentru filmul românesc, după o lungă perioadă de indiferență. Reușita cineastului se datorează, desigur, calității sale de a scrie povești interesante și replici memorabile, flerului său de a-și alege colaboratorii, dar și înțelegerii unui principiu simplu: autorul trebuie să considere publicul la fel de inteligent ca el”. Personaj principal este un profesor de liceu, Ovidiu, care, printr-un „joc al întâmplării” plonjează într-o lume fabuloasă din anii de început ai veacului XXI, mafia cerșetorilor, o lume deloc fictivă a începutului de nou mileniu, apărută ca o rezultantă directă a dificultăților existențiale din societatea românească post-revoluționară. Pornind, așadar, de la o temă cu substrat grav, regizorul Nae Caranfil recurge la o abordare originală, punctând scenariul și filmul cu un umor inteligent, acaparant, cu replici vioaie, spirituale, recomandându-și încă o dată stilul său atât de personal, determinând-o pe superba sa interpretă din Asfalt Tango, Charlotte Rampling, să-l numească „un Woody Allen din Est”. Pe lângă toate acestea, filmul beneficia de un Mircea Diaconu pe post de Ovidiu, de un Gheorghe Dinică în rolul interlopului Pepe („textierul oficial” al cerșetorimii), distribuția mai cuprinzând nume precum Mara Nicolescu, Viorica Vodă, Marius Florea Vizante, Florin Călinescu. Aveau să treacă șase ani până la viitoarea premieră cinematografică a regizorului Nae Caranfil, Restul e tăcere, chiar dacă scenariul acestui film era scris (și premiat pe alte meridiane, cum am văzut) încă din secolul trecut. Este vorba despre un atașant „film de suflet”, atât pentru regizor cât și pentru noi, spectatorii, tocmai pentru că acest frumos film de epocă (a cărui acțiune se petrece în primele decenii ale veacului trecut) nu vorbește despre o epocă oarecare, ci despre primii ani ai filmului românesc, când tineri entuziaști au pariat cu viața lor pe viitorul noii arte. Superb este nu numai gestul cineastului de azi de a omagia opera înaintașilor, ci și modul în care este reconstituită pe ecran atmosfera Bucureștiului din anul 1911, cu contrastele sale, nori de praf și parfumuri franțuzești, copii desculți și toalete elegante, noroaie și tocuri înalte, în timp ce peste toate acestea apărea cinematograful, un „nou templu al păcatului”, cu contradicțiile și curiozitățile sale. Filmul Restul e tăcere mixează armonios realitatea cu ficțiunea, pornind de la personaje, întâmplări și evenimente reale ale epocii respective, cărora le împrumută corespondențe fictive (păstrând, totodată, prenumele reale ale personajelor evocate!): Grigore Brezeanu devine Grigore Ursache (și este interpretat de Marius Florea Vizante),  Leon Popescu devine Leon Vernescu (și este interpretat de Ovidiu Niculescu), Iancu Brezeanu devine Iancu Ursache (și este interpretat de Mihai Gruia Sandu), iar Aristizza este, desigur, celebra actriță a vremii Aristizza Romanescu (interpretată de Ioana Bulcă, într-o secvență sublim-emoțională); mai joacă în film Mirela Zeța (Emilia, un personaj seducător), Valentin Popescu (Catargiu), Silviu Biriș (Raoul), Florin Zamfirescu (Colonelul Gutză), Vlad Zamfirescu (Nutzu), Alexandru Hasnaș (Carol I). Filmul Restul e tăcere trebuie citit și ca o alegorie despre condiția artistului de oricând și de oriunde: vorbind despre cineaști marcanți de ieri și despre relația lor cu producătorii, regizorul Nae Caranfil s-a gândit și la propria condiție artistică. Ne ajută în extragerea unor asemenea semnificații, și o frază a autorului din „synopsis”-ul filmului (aflat în materialul de presă de la premieră): „Mai mult decât orice, este o poveste despre straniul concubinaj dintre Artă și Bani, despre confuzia tragică ce planează peste această fragilă alianță. Despre Michelangelii și Papii din toate timpurile”.

autor: Călin Căliman