Cristian Mungiu și o nouă „Palme d’Or” la Cannes

În primăvara anului 2007 s-a petrecut un fapt fără precedent în întreaga istorie a filmului românesc: un film de lung metraj, intitulat 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, al unui cineast tânăr, Cristian Mungiu,  a primit cea mai impunătoare distincție a Festivalului de la Cannes, „Palme d’Or”. România mei repurtase „Palme d’Or” la Cannes, prima cu exact 50 de ani în urmă, prin scurt metrajul animat al lui Gopo Scurtă istorie, și a doua, în 1969, prin scurt metrajul documentar Cântecele Renașterii de Mirel Ilieșiu. Dar niciodată un film de lung metraj nu primise o asemenea onoare. Al doilea lung metraj al regizorului Cristian Mungiu a reprezentat, așadar, cel mai mare succes internațional al filmului românesc din toată istoria sa de peste un secol. Chiar dacă „noul cinema” românesc înregistrase în anii anteriori prestigioase consacrări internaționale, încununarea supremă a filmului la Cannes, în 2007, a reprezentat, totuși, o mare surpriză și un succes nesperat pentru majoritatea cineaștilor și criticilor români.   „Subiectul controversat” al filmului (despre care s-a vorbit în cronici de premieră) este, desigur, situația-limită în care se găsesc două prietene, Găbița și Otilia (care împart aceeași cameră la un cămin studențesc), prima este însărcinată – în patru luni, trei săptămâni și două zile! – și urmează să recurgă degrabă la un avort, în condițiile în care acesta este interzis de legile vremii, iar cea de a doua face tot ce-i stă în putință să o ajute. Acțiunea propriu-zisă este plasată în anul 1987, și tocmai tabloul sumbru al epocii respective, atent și realist desenat de Cristian Mungiu în filmul său, ne întoarce gândul (celor care am trăit epoca) spre coșmarul României din „epoca de aur” a ceaușismului. Regizorul filmului ne reamintește faptul că oamenii de ieri trăiau – cel puțin „în linii mari” – altfel decât cei de azi, simțeau altfel și gândeau altfel, refugiați, parcă, în spatele unor măști duplicitare care le fereau adevăratele gânduri de iadul ideologic de afară. Filmul reușește să transmită, curat, această stare de fapt atât de specifică perioadei evocate, „atunci...când – după cum o spune și Laurențiu Brătan în studiul său, „Expresia unui coșmar”, din volumul „Cele mai bune 10 filme românești ale tuturor timpurilor” – frigul din iernile cumplite era din ce în ce mai pătrunzător, când criza economică făcea ca viața de zi cu zi să fi devenit deja insuportabilă, când represiunea polițienească ajunsese la cote paroxistice, când frica oamenilor trecuse de stadiul orwellian, ajungând la unul de tip patologic”. Firul narativ al filmului urmărește, practic, „istoria unui avort”, chiar dacă personajele nu-și demască de la început adevăratele intenții. Dialogul celor două prietene, care deschide filmul, pare mai degrabă prologul unei acțiuni conspirative, simțim că fetele pun la cale ceva, dar nu știm de la început ce, aflăm doar treptat, după ce apare în cadru și domnu’ Bebe, pe care-l „descoperim, deasemenea, progresiv, înțelegând că este un „specialist” în avorturi ilegale, acțiunea conspirativă prinde contururi și ea, avortul urmează să aibă loc într-o cameră a unui hotel  „de mâna a doua”, numai că lucrurile nu merg chiar „pe roate”, mai ales după ce domnu’ Bebe descoperă că sarcina pacientei lui este foarte avansată, drept pentru care dă de înțeles că așteaptă o recompensă „în natură” din partea fetelor. Pentru a nu periclita acțiunea avortului, Otilia se sacrifică, cedând la șantajul degradant al profitorului. Intervine încă un moment tensionat pe firul intrigii, Otilia este nevoită s-o părăsească o vreme pe Găbița (lăsând-o singură, în camera de hotel, după avort), pentru a răspunde unei invitații a prietenului ei și a nu-și trăda acțiunea conspirativă. La capătul „zilei de groază”, cu acțiunea conspirativă încheiată „cu bine” (după ce Otilia, cu respirația tăiată, cară pe străzi lăturalnice, în sacul de pe umăr, pentru a-i da drumul pe un tobogan de ghenă, fătul avortat de buna sa prietenă), cele două fete se reîntâlnesc, dar avem de a face cu unul dintre cele mai triste „sfârșituri fericite” din întreaga istorie a cinematografiei naționale, personajele, față în față, la masa unui restaurant de mâna a doua, sunt epuizate fizic și sufletește, arată ca la sfârșitul unui război pierdut. Filmul lui Cristian Mungiu, este, însă, neîndoios, mai mult și altceva decât „istoria unui avort”. Este un coșmaresc „tablou de epocă”, desenat nu în tușe violente, „demonstrative”, ci foarte nuanțat, cu multă atenție și receptivitate la modul de a gândi și acționa al oamenilor, la relațiile lor cu contextul social și moral al epocii. Dintre interpreții filmului, am aminti-o, în primul rând, pe Anamaria Marinca în rolul Otiliei, un adevărat „suflet viu” al filmului, distins, pe bună dreptate, cu premii de interpretare la festivalurile de film de la Stockholm și Palm Springs. O secondează fără cusur Laura Vasiliu (Găbița), care intuiește, la rându-i, perfect, „natura” personajului său, fiind și ea premiată la Palm Springs. Vlad Ivanov rămâne, și prin rolul domnului Bebe, marea revelație actoricească a primului deceniu din mileniul III. Distribuția mai cuprinde pe Alexandru Potocean (Adi, prietenul Otiliei), Luminița Gheorghiu (mama lui Adi), Adi Carauleanu (tatăl lui Adi), Teodor Corban (recepționerul de la hotel), Eugenia Bosânceanu (mama domnului Bebe), Ion Sapdaru (doctorul Rusu). Alături de directorul de imagine Oleg Mutu, din echipa de filmare au mai făcut parte scenografa Mihaela Poenaru, autoarea costumelor Dana Istrate și semnatara sunetului și a montajului Dana Bunescu.

autor: Călin Căliman