1917-1930

Primul război mondial, cum bine se știe, a întrerupt fluxul creației cinematografice peste tot în lume, întrerupând totodată și la noi seria premierelor autohtone dintre anii 1912 și 1916. Dar aceeași perioadă a prilejuit operatorilor din serviciul foto-cinematografic al armatei surpinderea unor numeroase imagini de front, în memorabile filme documentare care au consemnat pe peliculă evenimentele dramatice și eroice ale conflagrației mondiale.
Serviciul Fotografic și Cinematografic al Armatei Române a luat ființă în 15 noiembrie 1916, la conducerea sa fiind numit sublocotenentul Ion Oliva, student la Facultatea de arhitectură din Paris (trimis în țară de către șeful misiunii militare române din Franța, în scopul organizării acestui serviciu).
Ca operatori de front au fost numiți câțiva tineri cineaști (care aveau să-și continue activitatea de creație cinematografică  și în vreme de pace): caporalul Tudor Posmantir, soldatul Constantin Ivanovici, caporalul Gheorghe Ionescu (responsabil cu filmările aeriene), iar după bătălia eroică de la Mărășești – unde-și făcuse botezul focului – a fost cooptat și soldatul Eftimie Vasilescu. Referindu-se la acești pionieri din serviciul foto-cinematografic al armatei, criticul Manuela Cernat preciza (într-un articol din „România literară”):

Era anul 1920 când autorul primului film românesc de animație, Aurel Petrescu, la numai 23 de ani, „l-a pus în mișcare” pe Păcală. Nu peste multă vreme, în anul 1927, un alt regizor tânăr, Marin Iorda (Iordache), la 26 de ani, îi dădea viață pe ecran lui Haplea. Cei doi artiști de real talent au rămas în istoria cinematografului drept pionierii animației românești. Printre „modelele” lor,  se numără, desigur, și cineaștii de răsunet ai vremii (un Walt Disney, un Robert Fleischer, un Pat Sullivan), dar punctul de plecare în aventura celei de a opta arte rămâne propria lor creație desenată, dorința de a depăși condiția de ilustratori ai revistelor pentru copii și tineret în care se afirmaseră.

 „Începuturile” filmului românesc au fost multiple. Întâi au fost filmulețele operatorului-fotograf Paul Menu și experimentele cinematografice pe teme medicale ale doctorului Gheorghe Marinescu dinspre sfârșitul veacului al XIX-lea. Odată cu primele filme de ficțiune ale lui Grigore Brezeanu, Amor fatal (1911) și Independența României (1912) s-a vorbit despre „adevăratul început” al cinematografiei naționale.
După ce primul război mondial a întrerupt, vreme de câțiva ani, seria premierelor naționale, era necesar – nu-i așa? – un nou început al filmului românesc.

 Regizorul Jean Mihail intra în lumea filmului românesc, ca regizor, cum am văzut într-un capitol anterior, în octombrie 1924, cu filmul Păcat, o ecranizare după nuvela cu titlu omonim a lui I.L.Caragiale. Anecdotica „punerii la cale” a acestui film rămâne, peste decenii, plină de învățăminte. „Dom-le, facem un film?”– l-a întrebat, într-o zi operatorul Vasile Gociu pe Jean Mihail. „Am doi cai care aleargă la hipodrom. Îi vând dracului!... Laborator am, aparat de filmat am, restul l-om încropi noi...Dumneata faci scenariul, regia, aduci actorii... Da să facem un film, ce naiba!”.

Născut în primul an al veacului XX, la 12/25 februarie 1901, și hărăzit cu o viață lungă (părăsea această lume în 1994), în cele din urmă senină, drept compemsație pentru norii care i-au întunecat o bună parte din anii vieții, Jean Georgescu aducea în filmul românesc zâmbet și lumină.  Trecuse, până la debutul regizoral, ca actor, prin teatru, unde avusese, în stagiunea 1923-24, câteva apariții de efect în „Cafeneaua mică” și „Regina bucătăreselor” de Tristan Bernard, „Nu-mi înșel bărbatul” de Georges Feydeau sau „Un altul” de Etienne Rey, jucase un rol episodic și-n film, fusese „bonjuristul” din Țigăncușa de la iatac de Alfred Halm.

Ca si Jean Georgescu – care, acolo, era imterpret – Jean Mihail a intrat în lumea filmului prin melodrama lui Alfred Halm Țigăncușa de la iatac, unde a fost asistent de regie. La 5 iulie 1924, Jean Mihail dădea primul „tur de manivelă” la lung metrajul său de debut, Păcat, ecranizarea nuvelei caragialene despre care s-a vorbit într-un capitol anterior. În anul următor, regizorul Jean Mihail era prezent pe ecrane cu – așa cum i s-a spus – „filmul anului”, Manasse, produs de „Național Film” (Vasile Gociu – Jean Mihail – George Aurelian), pe un scenariu de Scarlat Froda (după piesa cu titlu omonim de Ronetti Roman), operator fiind Vasile Gociu, cu care Jean Mihail a lucrat și la Păcat.

Una dintre concluziile istoricului de film prof. Ion Cantacuzino, în  bilanțul filmului româmesc din anii ”20, întreprins în cartea sa „Momente din trecutul filmului românesc”, este următoarea: „în anii aceștia, intelectualii noștri încep să se preocupe mai îndeaproape de cinematograf”. Este o realitate de care istoria filmului românesc nu poate face abstracție. După cum am văzut la locul potrivit, au fost scriitori implicați direct în realizarea primelor filme românești, cazul dramaturgului Victor Eftimiu sau al prozatorului Corneliu Moldoveanu.

Încercând un bilanț al cinematografului românesc presonor este normal (ba chiar necesar) să pornim de la bilanțul filmelor românești din anii ”20 făcut de istoricul Ion Cantacuzino în cartea sa „Momente din trecutul filmului românesc”(apărută în 1965). Trecând în revistă toate filmele realizate în România postbelică (este vorba, desigur, de primul război mondial) până la sfârșitul anilor ”20, regretând că în acei ani realizatorii din România n-au urmat exemplul căutărilor artistice înnoitoare ale epocii (expresionismul german, avangarda franceză, filmul sovietic etc.), deplângând  înzestrarea materială ingrată și – în general – condițiile de lucru ale cineaștilor, ajungea la o comcluzie pe care ne-o însușim: „Nu e de mirare că numărul realizatorilor de filme care au înfruntat aceste condiții a fost redus.  În cele 30 de filme de care am pomenit, regăsim mereu aceiași animatori.