1931-1948

Către sfârșitul anului 1929 ajunsese pe ecrane românești primul film sonor (de fapt, cântat) din istoria filmului mondial, Cântărețul de jazz de Al. Jolson, a cărui premieră americană se petrecuse cu doi ani în urmă, și filmul rula cu mare succes de public la cinematograful bucureștean „Trianon”. Filmul mut începea să intre în istorie. Trecerea de la filmul mut la filmul sonor n-a fost, îmsă, un drum ușor, nu numai pentru că sălile de cinema presupuneau instalarea unei aparaturi sonore, ci și pentru că, oricât ar părea de ciudat, introducerea sonorului a declanșat și reacții potrivnice, mari cineaști ai lumii (mă gândesc, de pildă, la Chaplin, Eisenstein, Pudovkin sau René Clair) au manifestat, inițial, o îndârjită rezistență.

Chiar primul film sonor românesc, Ciuleandra, cu premiera în 30 octombrie 1930,  era o coproducție, româno-germană, regizată de Martin Berger, cel care, în ultimii ani ai filmului presonor, în 1929,  mai realizase un film în România, Venea o moară pe Siret. Producătorii filmului – realizat în două variante: germană și română – au fost Deutsch Romänische Filmproduktion, Martin Berger, Berlin, producătorul fiind, deopotrivă, scenarist și regizor.

Bucureșteanul Jean Georgescu – născut pe Calea Griviței în 1901 – o pornea, la începutul anilor ’30, pe drumurile Europei, dornic să cucerească Parisul, și descindea în orașul-lumină cu 100 de franci în buzunar și cu o cutie metalică în care avea scurt metrajul Așa e viața de Marin Iorda (în care avea un rol seducător, era simpaticul Gioni, un umil slujbaș rămas șomer, care recurge la tot felul de expediente pentru a-și astâmpăra foamea și nevoia de tutun).

Unul dintre cineaștii români care și-a câștigat, pe bună dreptate, o reputație internațională cu mulți ani în urmă a fost, neîndoios, Jean Negulescu. Născut la Craiova în 26 februarie 1900, Jean Negulescu pleca din România la o vârstă fragedă (inițial pentru a urma studii de pictură la Paris, unde activează, între anii 1919-1927, și ca scenograf de teatru), pentru a se stabili, din 1927, în Statele Unite ale Americii, unde, începând din anul 1931, va realiza zeci de lung metraje (și alte zeci de scurt metraje), până la începutul anilor ’70, când se retrăgea la reședința sa din Marbella, Spania, unde, în 1993, la 93 de ani (ca și Jean Georgescu), va închide ochii pentru totdeauna. Jean Negulescu intra în cinematograf cu un film „needitat” (după cum o spune în cartea sa de memorii), Three and a Day (Trei și o zi): o zi din viața a trei oameni – un pictor, o balerină și un fermier, care erau, în ordine, Misha Auer, Katya Sergava, John Rox. Până la următorul său film de lung metraj vor mai trece câțiva ani, între timp el va parcurge experiențe susținute de regizor secund la Hollywood și își va exersa „mâna” cu scurt metraje.

Încă din primii ani ai filmului sonor, cinematograful și-a exercitat atracția asupra marilor comedieni ai timpului, Constantin Tănase, Nicolae Stroe și Vasile Vasilache, vedete incontestabile ale teatrului de revistă interbelic. Primul care a ajuns la film a fost inegalabilul artist comic Constantin Tănase, al cărui film Visul lui Tănase a avut premiera bucureșteană în 11 aprilie 1932, la cinematograful „Regal”. Constrâns, în primul rând, de criterii financiare, Tănase și-a încadrat „visul” în limitele unui film de metraj mediu (acțiunea de pe ecran fiind completată în final,  la fiecare spectacol, cu o acțiune jucată de actor pe scenă). Care ar fi, succint, subiectul comediei cinematografice?

În 5 martie 1930, la Teatrul Național din București, avea loc premiera unui documentar de importanță majoră în istoria cinematografiei naționale, Drăguș, viața unui sat românesc, un exemplu precoce de implicare a filmului în cercetarea sociologică, etnologică și antropologică. Inițiatorul filmului – și al unei întregi serii de pelicule prilejuite de cercetări sociologice – a fost profesorul Dimitrie Gusti (1880-1955), fondatorul Institutului Social Român, personalitate de faimă mondială în domeniu.

Eseul documentar Țara Moților de Paul Călinescu, produs în anul 1938 și premiat la exigentul festival din Veneția, în 1939,  cu cea mai importantă distincție acordată filmelor documentare, constituie un eveniment de excepție în istoria filmului documentar românesc.

Nu după multă vreme de la întoarcerea sa din Franța, regizorul Jean Georgescu, apropiindu-se de Caragiale, a realizat capodopera cinematografică numită O noapte furtunoasă. Frumos spunea regizorul despre ilustrul dramaturg: „Caragiale era scenarist fără să-și dea seama (...). El povestește întâmplări într-o piesă, care sunt frumoase, dar care mult mai bine s-ar vedea în film. El, înainte de toate, este scenarist, povestește vizual. El, la 1900, născocea scenarii, fără să știe că vreodată după schițele lui vor fi făcute filme”.

Am văzut la locul potrivit cum documentariștii noștri au înregistrat pe peliculă, imediat după Marea Unire din 1 Decembrie 1918, principalele evenimente politice, sociale și culturale ale țării. Dintre filmele anilor ’20 ar fi de amintit, din anul 1927, Funeraliile M.S. Regelui Ferdinand I (autorii acestor imagini-document fiind Nicolae Barbelian, Tudor Posmantir, I.Bertok, Aurel Petrescu, Eftimie Vasilescu, Constantin Ivanovici, Vasile Gociu, care au filmat, în zilele de 21-24 iulie 1927 la Sinaia, București și Curtea de Argeș) și Funeraliile lui I.I.C. Brătianu, film realizat în 27 noiembrie la București și în comuna Florica, și prezentat concomitent la opt cinematografe bucureștene, începând din 29 noiembrie, deci la două zile după înmormântare.

După trei ani de la filmul său precedent, capodopera O noapte furtunoasă – ani pe care i-a numit fatidici – , regizorul Jean Georgescu și-a întâmpinat spectatorii cu o nouă comedie, Visul unei nopți de iarnă (ecranizare a piesei cu titlu omonim de Tudor Mușatescu), a cărei premieră a avut loc  în primăvara anului 1946. Premisele acestei producții cinematografice păreau mai mult decât promițătoare, dar povestea nașterii filmului a fost, în cele din urmă, peste măsură de complicată și zbuciumată.