Despărțirea tragică și dureroasă de Cristian Nemescu

Anul 2006, anul unor victorii importante ale filmului tânăr românesc, rămâne, însă, și unul dintre cei mai triști și dureroși ani ai cinematografiei naționale, este anul tragicei despărțiri de regizorul Cristian Nemescu și de apropiatul său colaborator, „sound designer”-ul Andrei Toncu, victimele unui teribil accident de maşină în noaptea de 24 august 2006.  Dispărea, atunci, una dintre cele mai mari promisiuni regizorale românești, când abia își încheiase filmările pentru primul său lung metraj, California Dreamin’, un film (neterminat la ora aceea) prezentat pe ecranele românești abia în vara anului următor, după ce, în primăvara anului 2007, obținuse Marele Premiu al secțiunii „Un certain regard”  la Cannes. Filmele anterioare ale cineastului, scurt metraje și metraje medii ca Mihai și Cristina, Mecano, Poveste de la scara C și, îndeosebi, Marilema de la P7 reținuseră și ele atenția publicului și a criticii de la noi, dar și a unor importante festivaluri internaționale, intrând în palmaresul acestora. Încă înainte de a ajunge, așadar, la filmul de lung metraj, Cristian Nemescu pătrunsese în conștiința lumii cinematografice de la noi și de aiurea, ca un cineast „de viitor”, fapt care, prin forța lucrurilor, amplifică dimensiunile tragice ale nenorocitei întâmplări din vara anului 2006, când tânărul regizor de numai 27 de ani și-a pierdut viața și viitorul. Cum am mai spus, primul (și ultimul) lung metraj al regizorului Cristian Nemescu a rămas neterminat de regizor, el durează două ore și jumătate (ceea ce, probabil, nu s-ar fi întâmplat dacă filmul era încheiat de regizor), cert este că , la un an după moartea regizorului am văzut un film pe care așa l-a gândit el, fără nedorite imixtiuni în concepția artistică, un film matur (în ciuda tinereții fără bătrânețe a autorului, cu o reală și consistentă forță estetică și civică, în măsură să impună de la debut, definitiv, un nume nou, de bază, în frontul creator al cinematografiei naționale. Scris de Cristian Nemescu, împreună cu Tudor Voican (un alt nume de perspectivă, al scenaristicii românești) și cu Catherine Lindstrum, istorisește o poveste de viață – cu corespondențe în realitate – dinspre sfârșitul veacului trecut, când un tren NATO, cu americani, care transporta armament strategic pentru o intervenție militară în Kosovo, este blocat pentru câteva zile (vreo cinci), într-un sat de câmpie românesc („acolo unde se îndoaie harta României”, cum o spune un ofițer american), din încăpățânarea unui șef de gară autoritar și energic (din întâmplare și un principal „mafiot” local), aflat în căutarea unor „documente oficiale” care să însoțească transportul. Pe de o parte, mica întâmplare din 1999 pune capăt unei vechi așteptări românești, aceea a venirii americanilor (să ne scape, cum o spune și un personaj, „de nemți, de ruși, de comuniști, de Ceaușescu”), o așteptare veche, de ani de zile, încă din timpul bombardamentelor din 1944, cu care, deloc întâmplător, începe filmul (bombardamente în timpul cărora, din nou deloc întâmplător, o bombă bucureșteană rămâne neexplodată, pentru a exploda, întâmplător, după 55 de ani). În satul de câmpie românesc vin, așadar, într-un târziu, americanii, dar până și intransigența oarbă a șefului de gară se datorează faptului că ei n-au sosit la timp, atunci când erau așteptați, că au venit prea târziu, după ce istoria și-a pus peceți necruțătoare pe spații și destine românești. Pe de altă parte, mica întâmplare dă glas unei alte statornice obsesii naționale, trainica „prietenie româno-americană”. Primarul comunei (intrpretat de actorul Ion Sapdaru, lansat în filmul A fost sau n-a fost?) face tot ce-i stă în putință pentru ca americanii, constrânși să staționeze în satul său să se simtă cât mai bine, organizează petreceri câmpenești și programe artistice, vizite în zonă (printre care și aceea la vestitul și cam ilicitul „Turn Eiffel” din Slobozia), încearcă să-l câștige de partea lui pe comandantul american, căpitanul Jones (Armand Assante, într-un rol generos), pentru a-și regla conturi vechi cu șeful gării. Acest din urmă personaj, aflat în centrul intrigii (și datorită interpretării ireproșabile a lui Răzvan Vasilescu) primește o lovitură și din partea fiicei sale, Monica (jucată dezinvolt de Maria Dinulescu), care se îndrăgostește de un soldat american (Jamie Elman), periclitând, astfel, combinațiile anti-americane ale tatălui său. Fata, însă, nu prea știe limba engleză și își alege drept „dascăl” și interpret un fost coleg de școală, Andrei (Alex Mărgineanu), o inițiativă care se va dovedi riscantă, deoarece  acesta din urmă încearcă s-o învețe pe Monica limba engleză pe versurile melodiei „California dreamin’” a celor de la The Mamas & The Papas. Așadar, în jurul unui tren blocat într-o gară pricăjită de țară, săteni români și soldați americani se angrenează într-un carnaval dement, pe parcursul căruia se cântă, se dansează, se nasc și mor iubiri, se mănâncă și se bea copios, se încheie afaceri, se inițiază greve, au loc încăierări cu sfârșit tragic, viața merge înainte, iar visul californian dobândește consistență. Regizorul Cristian Nemescu a stăpânit cu talent și pricepere acest amalgam de personaje și situații, generate de situația-limită creată în satul românesc de câmpie, devenit peste noapte, un soi de „pământ al făgăduinței”. Pe regizor l-a însoțit și l-a susținut, în demersul său artistic, directorul de imagine Liviu Mărghidan, iar montajul variantei finale este datorat lui Cătălin Cristuțiu.

autor: Călin Căliman