1981-1989

Aproape două sute de nume  de scenarişti figurează pe genericele filmelor româneşti de lung metraj din anii ’80, şi această „inflaţie de scenarişti” – chiar dacă au existat şi debuturi pozitive – este de natură să ne pună pe gânduri, mai ales datorită faptului că multe dintre numele apărute în acest interval s-au pierdut pe drum.

Ecranizările au constituit şi în anii ’80 un „arc de boltă” al cinematografiei naţionale. Deceniul a început cu o ecranizare-surpriză, Castelul din Carpaţi (cu premiera în martie 1981), filmul a-tipic al unui proaspăt regizor, Stere Gulea, pornit de la povestea romantică scrisă cândva de Jules Verne. Tot cam pe atunci, regizoarea Elisabeta Bostan pornea de la o proză antrenantă a lui Cezar Petrescu realizând două filme pentru tânăra generaţie, Saltimbancii (decembrie 1981) şi Un saltimbanc la Polul Nord (septembrie 1982), în timp ce Mircea Veroiu, pornind de la un roman de Mircea Micu realiza Semnul şarpelui (februarie 1982), cu Leopoldina Bălănuţă într-un rol emblematic, acela al Bătrânei Doamne Ecaterina Handrabur, iar Geo Saizescu, inspirat de piesa „Alibi” de Ion Băieşu, semna filmul Grăbeşte-te încet (februarie 1982).

Una dintre cele mai importante ecranizări ale deceniului 9 a fost filmul lui Stere Gulea Moromeţii (cu premiera în septembrie 1987), un film pornit de la volumul I al romanului lui Marin Preda, un roman esenţial al satului românesc.  Acţiunea romanului şi a filmului, cum bine se ştie, se petrece într-un sat din Câmpia Dunării, în anii dinaintea celui de al doilea război mondial, în centrul acţiunii aflându-se familia lui Ilie Moromete, un ţăran cu o personalitate aparte, să-i spunem „ţăranul absolut”, care trăieşte cu convingerea că existenţa sa reprezintă lucrul cel mai însemnat din univers, dispreţuind „subţire” tot ceea ce vine din afara universului său de gând şi simţire, prima condiţie a vieţii, pentru el, fiind păstrarea cu sfinţenie a ordinii vechi, moştenite, verificată de-a lungul vremii.

Partizan constant al „filmului de autor”, regizorul Mircea Daneliuc şi-a axat opera, prioritar, pe scenarii personale (vezi şi debutul său cu filmul Cursa, scris de Timotei Ursu, sau „cazul” Cezar Petrescu, de fapt pretextul „omului din vis” din Glissando), motivele originare au fost translate, decis, spre propriul univers tematic, spre propria lume interioară. La fel stau lucrurile şi acum, când regizorul porneşte de la o proză a scriitorului Geo Bogza.

Regizorul Ioan Cărmăzan a debutat cu un film de lung metraj, Ţapinarii, în primăvara anului 1983, pe un scenariu scris în colaborare cu Radu Aneste Petrescu, o primă parte a unei trilogii – după cum s-a dovedit ulterior – alcătuită   din Ţapinarii, Lişca şi Casa din vis. După cum o spune şi criticul Ioan-Paul Azap în pasionanta sa carte „Oamenii de pământ ai lui Ioan Cărmăzan”, consacrată acestor trei filme emblematice ale autorului, „chiar dacă nu a fost primit cu laude unanime, Ţapinarii a reprezentat un eveniment al acelor ani”. 

Un debut regizoral „special” de la începutul anilor ’80 a fost acela al operatorului de imagine Nicu Stan, cu filmul Un echipaj pentru Singapore (mai 1982), o primă colaborare a noului regizor cu scriitorul-scenarist Ioan Grigorescu, o colaborare care va continua cu un film sensibil  precum Vreau să ştiu de ce am aripi (martie 1984), povestea unei familii pe cale de destrămare, cu un aviator de cursă lungă (Ovidiu Iuliu Moldovan), o femeie obosită de-ale vieţii (Valeria Seciu) şi un copil de 12 ani, la vârsta întrebărilor fundamentale (Cosmin Şofron, cu antecedente cinematografice, el era băiatul care turna zahăr în motorul motocicletei nemţilor din serialul TV Lumini şi umbre).

Oricât ar părea de ciudat, între anii 1981 și 1989 s-au produs peste 250 de filme de lung metraj, cel mai crunt deceniu al României socialiste a fost cel mai prolific deceniu din istoria cinematografiei naționale. În capitole anterioare au fost luate în discuție câteva dintre filmele reprezentative ale deceniului, în rândurile care urmează vom aminti alte filme ale acelor ani, doar câteva, pentru că, oricum, nu le vom putea parcurge pe toate. Regizorul Sergiu Nicolaescu, de pildă, foarte activ în continuare, a ieșit pe piață, întâi, cu Capcana mercenarilor (ianuarie 1981), un film a cărui acțiune se petrece într-un sat ardelean din anul Marii Uniri din 1918. Dan Pița, tot pe atunci, închidea „westernul românesc” (început de el în deceniul anterior,  și continuat de Mircea Veroiu), cu episodul Pruncul, petrolul și ardelenii (ianuarie 1981).

Despre unele filme ale deceniului la care ne vom referi în continuare a mai venit vorba, fugitiv, în capitolele consacrate scenariștilor, ecranizărilor sau debutanților acestei perioade, dar uneori simțim nevoia să le reamintim, unele dintre ele fiind filme reprezentative ale deceniului.

Condus, în continuare, de Aristid Moldovan, care a fost director al studioului vreme de 34 de ani (!), între 1954 și 1988, Studioul „Alexandru Sahia”  a rămas principalul emisar al filmului documentar românesc de calitate  și în deceniul al IX-lea, chiar dacă respectiva perioadă a fost neprielnică, din pricina unei cenzuri aberante, filmului românesc în general,  și filmului documentar în special, date fiind, prin forța lucrurilor,  relațiile directe ale acestuia cu realitățile „societății socialiste multilateral dezvoltate”.

O noutate absolută în domeniul filmelor de animaţie ar fi numărul-record de lung metraje animate, produse îndeosebi în ultimii ani ai deceniului (rod al acumulărilor de experienţă produse prin filmele acestei perioade), deşi „deschizător de drum” a fost acelaşi Ion Popescu Gopo, realizatorul unui lung metraj de montaj, Quo vadis, homo sapiens?, încă din 1982. Ce lung metraje au mai fost create în acei ani?

Într-un mod cât se poate de paradoxal, în anul 1989, când urma să aibă loc, în noiembrie, Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, rula pe ecrane un lung metraj românesc intitulat, pur și simplu, Noiembrie ultimul bal (congresul din noiembrie a avut loc, și a fost, efectiv, așa cum suna premoniția cinematografică, „ultimul bal” al Partidului Comunist Român!).