Tranziția postbelică

După trei ani de la filmul său precedent, capodopera O noapte furtunoasă – ani pe care i-a numit fatidici – , regizorul Jean Georgescu și-a întâmpinat spectatorii cu o nouă comedie, Visul unei nopți de iarnă (ecranizare a piesei cu titlu omonim de Tudor Mușatescu), a cărei premieră a avut loc  în primăvara anului 1946. Premisele acestei producții cinematografice păreau mai mult decât promițătoare, dar povestea nașterii filmului a fost, în cele din urmă, peste măsură de complicată și zbuciumată. Visul unei nopți de iarnă, alături de filmul lui Ion Sava Escadrila albă, a fost unul dintre primele proiecte ale Societății Cinematografice Româno-Italiene „Cineromit” (înființată în ianuarie 1943), o societate ale cărei scopuri principale vizau turnarea unor filme românești în coparticipare cu case producătoare străine, precum și construirea cu capital mixt a unor studiouri și săli de cinema. Numai că  evenimentele social-politice și cursul războiului aveau să perturbe grav proiectele preliminare ale societății. Tocmai când filmul Visul unei nopți de iarnă intrase în pregătiri (în octombrie 1943), hitleriștii au ocupat nordul Italiei, eveniment care a dus la ruperea legăturilor cu Roma; „Cineromit”-ul, în aceste condiții, a fost nevoit să renunțe la echipamentul cinematografic preconizat, micul studio al O.N.C. – cel care găzduise chiristigeria lui Jupân Dumitrache – revenind în actualitate. Început la 14 februarie 1944, filmul va fi din nou întrerupt, după nici două luni, din pricina bombardamentelor anglo-americane din 4 aprilie care au dezorganizat complet viața Capitalei. După evacuare, după „întoarcerea armelor” din august ’44, a început, practic, o perioadă teribil de incertă (cum sunt toate „tranzițiile”), nu numai pentru cinematografie, ci pentru întreaga societate româneasscă. Abia către sfârșitul primăverii 1945 (datorită unui credit obținut cu greu), Visul unei nopți de iarnă s-a urnit din nou. La premiera din martie 1946 a filmului, în articolul „Spovedania unui regizor” din revista „Cinema”, regizorul evoca astfel avatarurile nașterii acestui film: „Am avut cu acest film atâtea greutăți, încât astăzi, când e gata, sunt confuz. Am fost întrerupt, puțin după începere, de bombardamente aeriene. Fuga, evacuează pelicula, costumele etc. Am reînceput peste un an. Din peliculă o parte s-a pierdut, alta s-a alterat. Multe din costume s-au pierdut, de asemenea. Caută și fă altele la fel. Actorii s-au schimbat oarecum la figură și la înfățișare, eu am uitat șirul subiectului și am pierdut linia conducătoare, tonalitatea vorbei etc. Multe, multe și nenumărate au fost greutățile acestui film. Îndrăznesc să afirm că noi suntem niște eroi și niciun regizor sau actor străin n-ar fi putut face în condițiile astea un film. Se vede treaba că e ceva de capul nostru, dacă totuși l-am dus la bun sfârșit”.  Melodramă sentimentală, nu lipsită de umor și lirism (și de „marca” Jean Georgescu!), filmul – a cărui turnare s-a încheiat prin septembrie 1945 – derulează povestea unei vânzătoare dintr-un magazin de bijuterii, îndrăgostită în taină de un scriitor în vogă, cu care are șansa să se întâlnească și, apoi, după înlăturarea unor obstacole neprevăzute, să se căsătorească. Scenariul – scris de Jean Georgescu – preia tonul „mușatismelor” din piesa cu titlu omonim (creată, pe scenă, în epocă, de George Vraca și Leny Caler, și, peste ani, la televiziune, de Florin Piersic și Rodica Mandache),  încercând, totodată, o „cinematografizare” a intrigii, în special prin diversificarea locurilor de filmare. Interpreta principalului rol feminin, Maria, era Ana Colda (la ora respectivă actriță la teatrul din Reșița), partenerul său (scriitorul Alex.Manea) era George Demetru, mai jucau în film Maria Filotti (mama Mariei), Mișu Fotino (tatăl Mariei), Radu Beligan (un prieten al casei), Doina Florentina (sora Mariei), Gherase Dendrino („feciorul” scriitorului), Vasiliu-Falti (un sergent de stradă)... Se poate considera că Visul unei nopți de iarnă, ultimul film turnat de Jean Georgescu în „epoca veche”, a fost, din punct de vedere profesional, un film reprezentativ pentru posibilitățile reale ale filmului românesc (și ale celui mai temeinic regizor de care dispunea ecranul național la mijlocul deceniului al cincilea din veacul trecut): dintr-o comedie sentimentală, „de cameră”, regizorul a făcut un film atașant, plăcut, aerisit, alert. Celelalte tentative cinematografice din acea epocă incertă au fost mult mai indecise din punct de vedere estetic. Două filme neterminate pot fi trecute în „contul” regizorului Marin Iorda: filmul de aventuri  Focuri sub zăpadă, în care apăreau, printre alții,  Ronald Bulfinschi, Irina Răchițeanu, Constantin Bărbulescu, Cezar Rovințescu, și un basm cinematografic de inspirație folclorică pornit de la o piesă a autorului, „Ocheșel și Bălăior”. Printre filmele...terminate ale „tranziției postbelice” a fost farsa polițisto-muzicală Furtul de la Arizona de Mircea Botez, cu premiera în august 1946, o intrigă cu qui-pro-quo-uri bazată pe confuzia dintre un spărgător de clasă internațională și un avocat onest și naiv, acțiunea petrecându-se în lumea localurilor de noapte. Din același an datează scurt metrajul Floarea reginei de Paul Călinescu, pe un scenariu de Carmen Sylva, în care este evocată legenda „florii de colț”, și lung metrajul Pădurea îndrăgostiților de Cornel Dumitrescu, un film din distribuția căruia făceau parte câteva nume sonore precum Eugenia Bădulescu, Eliza Petrăchescu, George Manu. Din anul 1947 datează și două încercări neterminate ale lui Traian Popescu-Tracipone. Se încheia, atunci, nu numai o serie de „filme fără noroc”, ci o întreagă etapă din istoria filmului românesc. Nebuloasa viitorului avea să dureze câteva decenii...

autor: Călin Căliman