Capodopera regizorului Jean Georgescu, O noapte furtunoasă

Nu după multă vreme de la întoarcerea sa din Franța, regizorul Jean Georgescu, apropiindu-se de Caragiale, a realizat capodopera cinematografică numită O noapte furtunoasă. Frumos spunea regizorul despre ilustrul dramaturg: „Caragiale era scenarist fără să-și dea seama (...). El povestește întâmplări într-o piesă, care sunt frumoase, dar care mult mai bine s-ar vedea în film. El, înainte de toate, este scenarist, povestește vizual. El, la 1900, născocea scenarii, fără să știe că vreodată după schițele lui vor fi făcute filme”. Acesta a  fost, neîndoios, unul dintre motivele principale care l-au apropiat pe Jean Georgescu de I.L.Caragiale, la începutul anilor ’40, după ce, o vreme, întors în țară, n-a reușit, pe tărâm cinematografic, decât câteva documentare publicitare. Pentru a ajunge să ecranizeze comedia caragialeană, Jean Georgescu – după cum singur a mărturisit-o – a avut nevoie să descopere „oamenii care să-l înțeleagă și să-l ajute”. Unul dintre aceștia a fost profesorul Ion I. Cantacuzino, proaspăt director al Oficiului Național Cinematografic (înființat în 1938), cel care, deși scrisese el însuși un scenariu pentru un film după comedia O noapte furtunoasă, a renunțat la proiectele sale, ajutându-l – din poziția pe care o deținea – pe Jean Georgescu să-și  transpună în imagini propriul său scenariu. Munca la filmul O noapte furtunoasă a depășit, ca intensitate, tot ceea ce se făcuse până atunci în cinematografia națională. Ca autor al schițelor de costume a fost ales graficianul Aurel Jiquidi, arhitectul Ștefan Norris  (refugiat din Polonia în momentul invaziei hitleriste și devenit ulterior cetățean român) a îndeplinit cu succes misiunea dificilă a construirii exterioarelor...în studio, din pricina strictului camuflaj din vreme de război (după ce macheta inițială a scenografului, care prevedea construirea unui vast decor exterior pe tot Dealul Spirii, a rămas – tot din pricina vremii de război – doar o „piesă de muzeu”). Ca autor al imaginii a fost ales elvețianul Gerard Perrin, a cărui angajare n-a fost scutită de peripeții. Stabilirea distribuției a fost una dintre „ecuațiile” cele mai complicate ale perioadei de pregătire, până la urmă s-a optat, în rolurile principale,  pentru  Al Giugaru (Jupân Dumitrache), Iordănescu Bruno (Nae Ipingescu), George Demetru (Chiriac), elevul Șt. Baroi (Spiridon), Radu Beligan (Rică Venturiano), Maria Maximilian (Veta), Florica Demion (Zița), printre ceilalți interpreți fiind  și G. Ciprian, Miluță Gheorghiu, I.D. Ionescu, Doina Missir, Elena Bulandra, Vasiliu Falti (fratele lui Birlic), Jean Moscopol, Cornelia Teodosiu. Regizorul Jean Georgescu și-a axat demersul  cinematografic  pe relația strânsă dintre text și context, dintre piesa lui I.L.Caragiale și lumea reală a sfârșitului de veac bucureștean, cu tarele dar și cu farmecul ei, operând o fundamentală schimbare de optică îndeosebi în tradiția teatrală a interpretării popularelor personaje caragialene, interpretare orientată anterior pe făgașul șarjei și al caricaturii. Filmul lui Jean Georgescu părăsește cei trei pereți ai scenei, ai „odăii de mahala cu mobile de lemn și paie”, personajele evadează în spațiu, cât le-au permis condițiile vremii de război în care s-a realizat filmul. Unul din marile regrete ale regizorului a fost acela că – din pricina acestei stări de fapt – n-a putut s-o aducă acasă pe Zița cu tramcarul, așa cum preconizase inițial. Ecranizată, piesa dobândește nu numai noi dimensiuni spațiale (Grădina „Iunion”, maidanul cu câini etc.) ci se dilată și în timp, noaptea furtunoasă durează trei zile și trei nopți, tocmai pentru ca personajele comediei și qui-pro-quo-urile intrigii să fie valorificate cu mai mare eficiență estetică. Esențial rămâne și faptul  că niciun cuvânt din tot dialogul filmului nu este străin lui Caragiale: atunci când nu este din piesa ecranizată, este luat din gura altui erou al aceluiași autor. Premiera de gală a filmului a avut loc la cinematograful bucureștean „Aro”, proaspăt renovat, în 22 martie 1943. După august ’44, filmul a fost de două ori respins de cenzură (a doua oară în iunie 1945) și nu a fost reluat pe ecrane decât în 1952 – cu prilejul sărbătoririi centenarului I.L.Caragiale –, dar lăudabila inițiativă s-a soldat și cu ireversibile pierderi de peliculă: din exces de zel și dintr-o falsă pudoare s-au tăiat din film (direct din negativ!), câteva secvențe – Zița, într-un cochet jupon, povestind Tușei cum a petrecut la „Iunion”, Veta, după împăcarea cu Chiriac –, iar din generic au fost eliminate (nu cadrau cu epoca!) numele colaboratorilor străini – operatorul și monteurul – precum și numele directorului de producție, nimeni altul decât Ion I. Cantacuzino...

autor: Călin Căliman