site în construcție
  • Câinii cu covrigi în coadă Câinii cu covrigi în coadă
    Pentru o clipă, imediat după istoricul decembrie ’89, o lume întreagă a crezut că, în peisajul cotidian, vor apărea „câinii cu covrigi în coadă”. În ordine cinematografică de idei, prima senzație a fost că în foarte scurtă vreme cinematograful românesc își va câștiga de la sine dreptul la o creație valoroasă, despovărată de balastul oricărui tip de cenzură. Dar câinii cu covrigi în coadă nu au apărut în primul deceniu post-revoluționar!
  • „Rația de libertate” a filmului documentar „Rația de libertate” a filmului documentar
    La începutul anului 1990, cineaștii Studioului „SahiaFilm” au adus pe ecrane primul Jurnal Liber.
    Speram, în clipa aceea, că asistăm la o renaștere a „actualităților cinematografice”, decedate în „epoca de aur” din lenea de gândire a unora. Dar n-a fost să fie așa. Primul Jurnal Liber, după ce a făcut și un turneu în străinătate – la un festival internațional prestigios – a rămas singurul „jurnal liber”, deși actualitățile cinematografice, în toate țările civilizate, au un rol deosebit de important în informarea opiniei publice. Pe de altă parte, studioul specializat a produs, în primul an de după revoluție, 65 de filme documentare (dintre care foarte puține au fost programate pe ecrane, dar asta este o altă problemă).
  • Un prim „val” de debuturi Un prim „val” de debuturi
    Din luna mai a anului 1991 până în aprilie 1992, metafora „câinilor cu covrigi în coadă” a redevenit, pentru o clipă, actuală: au fost prezentate în premieră opt lung metraje ale unor cineaști debutanți.
  • Replici ale regizorilor consacrați  Replici ale regizorilor consacrați
    Unul dintre primii cineaști consacrați ajunși pe platouri după 1989 a fost Iulian Mihu, al cărui film, Flăcăul cu o singură bretea,  a stârnit un „val” de critici la premieră, dar astăzi simțim nevoia unor precizări.
  • Dan Pița și permanențele metaforei Dan Pița și permanențele metaforei
    Cinematograful românesc reintra în palmaresul marilor competiții internaționale în toamna anului 1992, prin „Leul de argint” cucerit de filmul lui Dan Pița Hotel de lux la prestigioasa „Mostră” venețiană. Era o primă „ieșire în lume” a cineastului după decembrie 1989.
  • Mircea Veroiu și testamentul său cinematografic Mircea Veroiu și testamentul său cinematografic
    Revenit în țară după o destul de lungă absență, un auto-exil parizian de 4-5 ani, regizorul Mircea Veroiu a făcut, în 1993, un film despre drama exilului și tragedia întoarcerii acasă, Somnul insulei, pornind de la romanul unui alt emigrant, „Al doilea mesager” de Bujor Nedelcovici. În film, un scriitor reputat se întoarce acasă (asemeni regizorului) pentru a încerca să înfrunte teroarea unui regim opresiv, ale cărui aberații sfidează limitele imaginabilului.
  • Mircea Daneliuc, „pisica ruptă” și estetica urâtului Mircea Daneliuc, „pisica ruptă” și estetica urâtului
    Într-un palpitant roman al său (tocmai pentru că printre personaje se află persoane reale din cinematografia „epocii de aur”), „Pisica ruptă”, regizorul Mircea Daneliuc mărturisește că a realizat primul lungmetraj din carieră, Cursa, „pândit din toate părțile”. După 1990 nu l-a mai pândit nimeni, și totuși, cinematograful său postrevoluționar – deși prolific – nu s-a ridicat decât rareori la cota de interes estetic, moral, filosofic a cinematografului anterior. Să fie adevărat, oare, paradoxul lui André Gide conform căruia „arta se naște din constrângere, trăiește din luptă și moare de libertate”?
  • Lucian Pintilie și grotescul unei „Românii de plâns”    Lucian Pintilie și grotescul unei „Românii de plâns”
    Studioul Cinematografic al Ministerului Culturii, condus de Lucian Pintilie, a rămas singura verigă în relația filmului românesc cu forurile tutelare (ministeriale). La propriul său studio cinematografic și-a realizat Lucian Pintilie creațiile post-revoluționare, cu excepția comediei amare De ce trag clopotele, Mitică?, terminată cu mai bine de zece ani înainte de data premierei (toamna anului 1990), un film despre care s-a vorbit la locul cuvenit. Primul – și cel mai valoros dintre filmele sale postrevoluționare – a fost Balanța, tulburătoare  imagine a unui comunism paraplegic, agonizant.
  • Nicolae Mărgineanu și „fețele tăcerii” Nicolae Mărgineanu și „fețele tăcerii”
    Un bătrân și o bătrână („două jucării stricate” – vorba poetului), pe prispa unei case țărănești, privesc spre noi, spectatorii, la sfârștul filmului Undeva în Est de Nicolae Mărgineanu, îndepărtându-se încet, ca o amintire dintr-o altă lume, în plutirea lor netremurată spre neant...Un bătrân și o bătrână, două jucării stricate, două fețe ale tăcerii, ca niște semne ale durerii, ale suferinței, ale îndurării, dar și ale demnității, plutesc spre nicicând și spre totdeauna, purtând în ele un timp risipit, la rându-i, spre nicicând și spre totdeauna.
  • Un debut „de excepție”: Nae Caranfil Un debut „de excepție”: Nae Caranfil
    Regizorul Nae Caranfil (cum i-a plăcut să-și zică) a intrat exploziv în cinematograful românesc, cu un „debut întârziat” al anilor ’90, filmul E pericoloso sporgersi (cunoscut și sub numele de Duminici cu bilet de voie), prezentat în premieră bucureșteană cam la trei ani după ce filmul a fost terminat. „Hors concours”, filmul – realizat în combinație cu studiouri franceze - a rulat, în vara anului 1992, la festivalul de la Costinești, pe urmă a fost prezentat la secțiunea „Quinzaine des Réalisateurs”, la Cannes, în 1993, ba a repurtat și patru premii internaționale, în anii 1993 și 1994, la Bratislava, Montpellier și La Boule, înainte de a ajunge pe ecrane românești.
  • Un original regizor româno-francez: Radu Mihăileanu Un original regizor româno-francez: Radu Mihăileanu
    Un alt debut reprezentativ al anilor ’90 a fost acela al regizorului Radu Mihăileanu, ajuns de tânăr în capitala Franței și absolvent al Institutului de Înalte Studii Cinematografice din Paris. Filmul său Trahir, coproducție româno-franceză („Filmex” – „Parnasse Productions” – „Scarabée Films”) ajungea pe ecranele românești în primăvara anului 1994, după ce obținuse trei importante premii internaționale (la Montreal, Viarregio și Istanbul) și după o intensă circulație prin lume. În „The New York Times” din 19 martie 1994, sub semnătura Caryn Jones se putea citi, de pildă: „ Deși filmul este plasat în România, el are mai puțin de-a face cu particularitățile politicii din această țară cât cu relația pe care o au cu puterea cei forțați să trăiască în state represive, câștigând astfel o dimensiune generalizatoare”.
  • Alte debuturi întârziate ale deceniului Alte debuturi întârziate ale deceniului
    Au fost și alte câteva debuturi în anii ’90. Regizorul Bogdan Drăgulescu, de pildă, nu s-a putut integra în „valul de debuturi” post-revoluționare, dar i-a ajuns din urmă pe colegii de generație, găsind „uși deschise” la studiourile din Chișinău, unde a filmat în 1992 comedia Unde fugi, maestre?, susținută de un actor în vervă,  Mircea Diaconu, integrat în realități specifice locului.
Articole Toate articolele
Despre noi
Istoria Filmului Românesc este un proiect al Asociaţiei Kinofest.
Acest site este în acest moment in varianta beta, urmând a fi dezvoltat.
Pe site sunt şi articole audio, în prezent sunt  20, la IFR: 1897-1916 şi 1917-1930.

Manager proiect: Valentin Partenie