site în construcție
  • „Rația de libertate” a filmului documentar

    „Rația de libertate” a filmului documentar

    La începutul anului 1990, cineaștii Studioului „SahiaFilm” au adus pe ecrane primul Jurnal Liber.
    Speram, în clipa aceea, că asistăm la o renaștere a „actualităților cinematografice”, decedate în „epoca de aur” din lenea de gândire a unora. Dar n-a fost să fie așa. Primul Jurnal Liber, după ce a făcut și un turneu în străinătate – la un festival internațional prestigios – a rămas singurul „jurnal liber”, deși actualitățile cinematografice, în toate țările civilizate, au un rol deosebit de important în informarea opiniei publice Pe de altă parte, studioul specializat a produs, în primul an de după revoluție, 65 de filme documentare (dintre care foarte puține au fost programate pe ecrane, dar asta este o altă problemă).Pe parcursul întregului an 1990, filmul documentar românesc a rămas conectat la „rețeaua de înaltă tensiune” a unei actualități fierbinți. A rămas conectat, cât de cât, și în anul următor, încă un an-doi. Pe urmă? Parafrazând titlul unui documentar apărut „la cald” după revoluție (De Crăciun ne-am luat rația de libertate), putem afirma, fără teama de a greși, că filmul românesc – la nivelul unicului studio specializat - și-a luat „rația de libertate” și a tăcut. Din falnicul „SahiaFilm” – cu 65 de ani la activ în 2015! –, cu mari documentariști în „arhivele”sale, cu numeroase trofee internaționale și naționale, n-a rămas decât amintirea și o „căsuță” de filme publicitare. Degringolada studioului „SahiaFilm” rămâne un semn trist și tragic al prezentului cinematografic. „Căderea” n-a fost bruscă. Cum spuneam, anul 1990 a fost, încă, un an fast al filmului documentar. Din producția cinematografică românească a anului nu au ajuns pe ecrane decât filme documentare, faptul rămânând semnificativ „în sine”. Documentariștilor le-a revenit misiunea de a lăsa posterității (și, implicit, contemporanilor) imaginea-document a Revoluției, de a consemna pe peliculă evenimentele de răscruce din istoria contemporană a României, desfășurate la sfârșitul anului 1989 și în anii imediat următori. Prima parte a unui – rămas preconizat – triptic, Desprinderea, a fost prezentată pe ecrane în ultima lună a anului 1990. Ce alte filme au putut fi văzute până atunci? O „mică lovitură” au dat tinerii – încă studenți pe atunci – Cătălina Fernoagă și Cornel Mihalache, prin documentarul De Crăciun ne-am luat rația de libertate, care surprinde, în fraze emblematice, starea de spirit a unor diferite categorii de cetățeni în zilele imediat următoare Revoluției din Decembrie, furia anti-ceaușistă. Documentarul de lung metraj Ziua cea mai scurtă, regizat de Ștefan Gladin și filmat de Traian Popescu consemnează mărturiile celor care au participat la ultima călătorie a cuplului prezidențial (cu elicopterul, mașina sau tancul) în zilele de solstițiu ale lui decembrie 1989. Lung metrajul Procesul de Mircea Moldovan este un film-document al procesuluii intentat unor foști membri ai comitetului politic executiv al P.C.R. De reținut, din producția masivă de documentare a anului 1990 este și „filmul de operatori” Te iubesc, libertate!, un substanțial eseu semnat de Vlad Păunescu, Sorin Ilieșiu și Vivi Drăgan Vasile, un scurt metraj esențializat, expresia unui sentiment dominant generat de „Piața Universității”. Printre filmele de montaj ale anului se află și scurt metrajul Încotro? De Elefterie Voiculescu, o tentativă de încadrare a lui Decembrie 1989 în context istoric. Anul s-a încheiat, cum am văzut, cu filmul lui Șerban Comănescu Desprinderea, pe genericul căruia figurează peste 20 de operatori, o sinteză a evenimentelor revoluționare în care regizorul încearcă, pe parcursul a ceea ce el numește „Fine del orimo tempo”, ordonarea imaginilor pe criteriul cronologic și înscrierea lor în contexte metaforice.
    În anul 1990 au fost reabilitate și documentare interzise de cenzura anilor optzeci, filmele lui Laurențiu Damian, de pildă, Acțiunea 7000 (din care rămăsese, în 1982, doar o felie), metrajul mediu Maria Tănase (1986), Cota zero (1988), film care a fost interzis și sechestrat la ora premierei, în vreme  ce Cântecul Oltului în timp ce străbate lumea, terminat în 1989, a fost prezentat în premieră abia în primăvara anului 1991.
    Regizorul Moscu Copel realizase în 1986 scurt metrajul Într-o zi ca oricare alta, o peliculă sechestrată în epocă, proiectată în 1990 sub titlul Va veni o zi: filmul acesta, în aparență despre o întreprindere avicolă, trimite gândul spre universul concentraționar al lui Orwell, vorbind – încă din 1986! – despre mult așteptata zi a frângerii mecanismului dictatorial. Interzise - și recuperate după 1989 – au fost și documentarele Panc de Sabina Pop sau Eu trebuia să joc Hamlet de Ovidiu Bose Paștina.Un nume nou al documentarului românesc (lansat în 1990) a fost acela al lui Viorel Branea, cu filme precum Apocalipsa 90, Și clasa noastră muncitoare merge în paradis, Mânia apelor. Regizorul Ștefan Gladin a reținut atenția și prin sarcasticul film (multiplu premiat) Să facem totul, apoi prin foarte personalul documentar Cinematograful Președintele”, un film de montaj despre ascensiunea lu decăderea fostului dictator al României. Un film ambițios a fost Lăcașul zeilor muți de Anita Gârbea, o investigație dureroasă în lumea spitalelor de boli nervoase, cu intenția de a denunța abuzurile politice din psihiatria „epocii de aur”. Pe regizorul Pompiliu Gâlmeanu l-am reîntâlnit în documentarul istoric O zi din viața României (un film dedicat zilei de 1 Decembrie 1918), în timp ce regizoarea Ada Pistiner, revenită printre noi (după ce, între anii 1986-1989 se refugiase în Israel), ne-a propus filmul de montaj Un an ceva mai lung (despre întâmplările anului 1990). Printre celelalte documentare ale anului 1990 s-au numărat Pământul și țăranii lui de Felicia Cernăianu, Concursul „George Enescu” 1991 de Nicolae Corjos, filmele lui Erich Nussbaum Reportaj despre reportaj (portretul unui incitant reporter de odinioară, Brunea Fox) și Panait Istrati – spovedanie pentru învinși, Întristări de Cornel Mihalache (câteva portrete contemporane), Noica – lumina umbrei de Șerban Comănescu, Sus la poarta raiului de Ioana Holban (obiceiuri și tradiții de Crăciun de pe Valea Izei), Lumină din lumină de Paul Orza.  Filmul de montaj Scurte însemnări – România 1991 de Ioana Holban parcurge principalele evenimente ale anului, fără a omite greve, inundații, mineriade, convertirea leului, votarea Constituției, congresul latinității, întârziind o clipă la veghea despărțirii de unicul Petre Țuțea. Evenimentele cinematografice ale anului 1991 au fost, însă, documentarul de lung metraj al lui Ovidiu Bose Paștina Timișoara – Decembrie 89, cântecul de lebădă al Studioului „SahiaFilm” și lung metrajul documentar Piața Universității – România, la care au lucrat regizorul Stere Gulea, operatorii de imagine Vivi Drăgan Vasile, Sorin Ilieșiu – în calitate de realizatori –, operatorul Vlad Păunescu (alături de Sorin Ilieșiu și Vivi Drăgan Vasile printre autorii imaginii), inginerul de sunet Horia Murgu și monteuza Nita Chivulescu.

    autor: Călin Căliman
Articole Toate articolele
Despre noi
Istoria Filmului Românesc este un proiect al Asociaţiei Kinofest.
Acest site este în acest moment in varianta beta, urmând a fi dezvoltat.
Pe site sunt şi articole audio, în prezent sunt  20, la IFR: 1897-1916 şi 1917-1930.

Manager proiect: Valentin Partenie