site în construcție
  • „Cetatea filmului” de la Buftea „Cetatea filmului” de la Buftea
     În  anul naționalizării (1948), an de cotitură și al cinematografiei naționale, baza tehnico-materială a producției cinematografice era precară: exista doar un studio cinematografic – alcătuit dintr-un platou de 200 mp., câteva cabine de montaj, o instalație de înregistrare a sunetului și câteva anexe, toate pe fosta stradă Wilson, în centrul Capitalei – și un laborator de prelucrare a peliculei (la Mogoșoaia), echipat cu mașini de developat și copiat peliculă de 35 mm alb-negru, care asigura toate lucrările de creație și tiraj pentru întreaga producție autohtonă și străină. O zestre săracă, așadar, incapabilă să susțină preconizata „desfășurare” a cinematografiei naționale.
  • Premise pentru o „școală de film documentar” Premise pentru o „școală de film documentar”
    Asociem, îndeobște, istoria și evoluția filmului documentar românesc cu istoria și evoluția studioului specializat „Alexandru Sahia”, devenit „Sahia-Film”. Acesta lua ființă, însă, abia în 1950, și, înainte de înființarea sa, regizorii consacrați Jean Mihail și Paul Călinescu predaseră ștafeta unor nou-veniți ca Victor Iliu și Ion Bostan, sau încercatului regizor de ficțiune Jean Georgescu. Cel mai important moment al acelui timp de „noi începuturi” rămâne, peste ami, filmul lui Victor Iliu Scrisoarea lui Ion Marin către „Scânteia” din 1949.
  • Primul șantier al noii cinematografii românești Primul șantier al noii cinematografii românești
    Primul lung metraj al „tinerei cinematografii de stat” a fost Răsună valea de Paul Călinescu, un film prezentat în premieră către sfârșitul anului 1949. Performanța specială a acestui film era aceea că, pentru prima oară, actorii părăseau platourile și scena, venind să filmeze pe un șantier, în vârful munților, printre stânci, buldozere și explozii adevărate, și – tot pentru prima dată – muncitorii și brigadierii de pe un șantier național  deveneau interpreți de film, jucându-și propriul rol, alături de actorii profesioniști.
  • Ecourile epocii în filmele anilor ‘50 Ecourile epocii în filmele anilor ‘50
    Primele două lung metraje ale anilor ’50 au fost două „filme uitate”: unul, programatic uitat, În sat la noi de Jean Georgescu și Victor Iliu, celălalt, probabil, pe bună dreptate uitat, Viața învinge de Dinu Negreanu, marcate, ambele, într-un fel sau altul, de „semnele timpului”.
  • O satiră a birocrației în anul 1955? O satiră a birocrației în anul 1955?
    În 29 martie 1955 era prezentată în premieră bucureșteană, rulând  la șase cinematografe concomitent, comedia satirică Directorul nostru de Jean Georgescu. O satiră a birocrației în anul 1955? Da, o primă dovadă importantă  că nu toate filmele au fost „sub scut” în obsedantul deceniu al anilor ’50. Regizorul Jean Georgescu mai evadase o dată din universul tematic apăsător al epocii, ecranizând, în 1952, trei schițe caragialene,  Lanțul slăbiciunilor (cu Radu Beligan, Eugenia Bădulescu și Marcel Anghelescu), Vizita (cu „maiorul de roșiori” Sorin Stratilat, alături de Grigore Vasiliu-Birlic, Florica Demion și Maria Wauvrina) și Arendașul român (cu Aurel Ghițescu, Constantin Ramadan, Gh. Ionescu Gion, Nick Niculescu și Darie Popescu), un triptic seducător prin hazul său de calitate. Dar performanța sa din 1955, cu filmul Directorul nostru, poate fi considerată, din mai multe unghiuri de vedere, de-a dreptul neverosimilă.
  • Victor Iliu și Moara cu noroc    Victor Iliu și Moara cu noroc
     Evenimentul artistic de vârf al deceniului șase rămâne filmul lui Victor Iliu Moara cu noroc (cum ne-am obișnuit să-i spunem), La Moara cu noroc (cum scrie pe generic). La filmul său de căpătâi, regizorul a ajuns după experiența unor filme documentare (printre care Scrisoarea lui ion Marin către „Scânteia”), după primele pelicule de ficțiune inspirate de realități ale timpului (În sat la noi, Mitrea Cocor), după „intermezzo”-ul unui film-spectacol (O scrisoare pierdută), după întâlnirea cu operatorul-artist Ovidiu Gologan și după ce, cu zece ani în urmă, în timpul unei specializări la Moscova, învățase cinematograf direct de la Eisenstein.
  • Gopo, o scurtă istorie cu „Palme d’Or” Gopo, o scurtă istorie cu „Palme d’Or”
    După cum o mărturisea Ion Popescu Gopo însuși, într-o „scurtă istorie autobiografică”, el a intrat în lumea animației la numai 16 ani, cu un foarte scurt metraj, Lobodă, de care era foarte mândru, atunci, în 1939: „Lobodă, eroul – așa îl poreclisem – mergea, trăia, unii spuneau chiar că respiră. Lobodă se ducea la fântână cu ulciorul, după apă vie și apă moartă”. Au trecut anii... „În primele mele desene animate – spune regizorul în alt loc – am încercat să-l imit pe Disney. Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe –  nu, culoare – nu, gingășie – nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul”.
  • Regizorul  Geo Saizescu și ștafeta comediei cinematografice Regizorul Geo Saizescu și ștafeta comediei cinematografice
    Un regizor tânăr – de 25-26 de ani – prelua, în 1958, ștafeta comediei cinematografice. Era Geo Saizescu (cu antecedente în filmele „de școală”), care realiza o performanță rezonantă – rămasă unică în istoria cinematografiei naționale! –, aceea de a-l convinge pe „meșterul cuvintelor potrivite”, Tudor Arghezi, să se lase ecranizat. Dorind „cu tot dinadinsul” (după cum singur o spune) să abordeze genul comic, dar să nu repete experiența predecesorului său într-ale comediei, regizorul Jean Georgescu, experiență axată pe opera lui Caragiale, Geo Saizescu s-a aplecat cu atenție asupra unui volum arghezian proaspăt apărut pe piață, „Pagini din trecut”, descoperind o schiță plină de savoare care va constitui „materia primă” a filmului său Doi vecini.
Articole Toate articolele
Despre noi
Istoria Filmului Românesc este un proiect al Asociaţiei Kinofest.
Acest site este în acest moment in varianta beta, urmând a fi dezvoltat.
Pe site sunt şi articole audio, în prezent sunt  20, la IFR: 1897-1916 şi 1917-1930.

Manager proiect: Valentin Partenie