site în construcție
  • Paul Menu, autorul primelor „Vederi româneşti” Paul Menu, autorul primelor „Vederi româneşti”
    După cum bine se ştie, data oficială de naştere a cinematografului este considerată 28 decembrie 1895, când, la Paris, pe Bulevardul Capucinilor la numărul 14, în Salonul Indian de la Grand Café, a avut loc prima reprezentaţie cinematografică cu public plătitor (şi cu filme ale fraţilor Lumière). Cum îmi place mie să spun, pe vremea aceea România era în Europa: la numai cinci luni (fără o zi) după reprezentaţia pariziană, la 27 mai 1896, cinematograful Lumière ajungea în România, şi, în clădirea ziarului de limbă franceză „L’Indépendance Roumaine” (care se afla pe Calea Victoriei, peste drum de actualul Palat al Telefoanelor) avea loc prima reprezentaţie „high life”,  cum a denumit-o presa vremii. Avea să mai treacă un an şi aproape o lună, când, în incinta aceluiaşi ziar, la 25 iunie 1897, erau proiectate primele „Vederi româneşti”, filmate de operatorul de origine franceză Paul Menu: acesta era, practic, actul de naştere al cinematografiei naţionale.
  • Un alt pionier al cinematografului: Doctorul Gheorghe Marinescu   Un alt pionier al cinematografului: Doctorul Gheorghe Marinescu
    Sfârșitul veacului al XIX-lea a prilejuit– pe lângă experiențele cinematografice ale operatorului-fotograf Paul Menu – afirmarea unui alt pionier al cinematografuluui românesc, doctorul Gheorghe Marinescu (1863-1938), cel care, ajutat de asistentul său, Constantin Popescu, medic la rândul lui, dar și operator de luat vederi, a realizat, între anii 1898-1901, peste 30 de „filmulețe medicale”. Respectivele imagini, înregistrate la Spitalul bucureștean Pantelimon reprezintă fie scene de grup, fie secvențe cu aceeași persoană în diferite stadii ale tratamentului, fie suite de cadre înregistrate din unghiuri diverse.
  • Primul critic de film: Claymoor, alias Mişu Văcărescu Primul critic de film: Claymoor, alias Mişu Văcărescu
    O carte apărută relativ recent (în 2004), „Claymoor”, scrisă de confratele într-ale criticii de film, Viorel Domenico, constituie o lectură de-a dreptul pasionantă şi foarte bine documentată privitoare la primul critic de film din România, sub al cărui pseudonim se află nimeni altul decât Mişu Văcărescu, fiul  poetului Iancu Văcărescu. Claymoor era cronicarul monden al ziarului de limbă franceză „L’Indépendance Roumaine”, deţinând o rubrică foarte citită, „Carnetul high-life”-ului, consacrată unor recepţii şi baluri, spectacolelor de turneu ale unor vedete europene, autorul punctând în comentariile sale îndeosebi detalii de atmosferă, de ambianţă, privind toaletele şi coafurile participanteloor la sindrofii. Ilustrului cronicar monden i-a revenit misiunea de a saluta sosirea la Bucureşti a „minunii secolului”, cinematograful: „Enfin, il est arivée...”, notează el într-un număr al ziarului „L’Indépendance Roumaine” dinspre sfârşitul lunii mai a anului 1896;
  • Grigore Brezeanu, un regizor „avant la lettre” Grigore Brezeanu, un regizor „avant la lettre”
    Regizorul Grigore Brezeanu (1891-1919), fiul unui actor consacrat al scenei româneşti, Ion Brezeanu, realiza primele filme de ficţiune ale cinematografiei naţionale, la numai 20 de ani, pe vremea în care conceptul de „regizor” nu era încă definit ca atare, de aceea putem vorbi despre el ca despre un regizor „avant la lettre”. El rămâne, peste decenii, veacuri şi milenii,  prima personalitate proeminentă a filmului românesc. Primul său pas cinematografic a fost, cum am văzut, metrajul mediu Amor fatal. A întreprins al doilea pas cinematografic împreună cu actorul Aristide Demetriade: este vorba despre un film de scurt metraj, în şase „capitole”, Înşir’te mărgărite, inclus în spectacolul teatral cu piesa omonimă a dramaturgului Victor Eftimiu pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1911-1912 (premiera cinematografică a avut loc în spectacolul din seara zilei de 7 noiembrie 1911).
  • Un Amor fatal de pomină Un Amor fatal de pomină
    Era 18 septembrie 1911, când, la cinematograful bucureştean „Pathé” („Hotel de France”) avea loc premiera primului film de ficţiune românesc – „jucat”, „cu actori” –, metrajul mediu Amor fatal. Filmul s-a pierdut, dar s-au păstrat numeroase mărturii despre existenţa lui – în publicaţii ale  vremii precum „L’Indépendance Roumaine”, „Viitorul”, „Universul”, „Flacăra”, „Rampa”, în ziare şi reviste de mai târziu ca „Viaţa artistică”, „Cinema”, „Gazeta de Duminică” –, amintiri ale unor „supravieţuitori întârziaţi” cum a fost şi actorul C.Neamţu-Ottonel, care a rămas printre noi până în 1982, sau ale unor martori...literaţi, autori ai unor preţioase volume memorialistice; toate acestea prelungesc memoria peliculei de odinioară spre prezent şi viitor.
  • Independența României Independența României
    Mărturiile vremii arată că inițiativa realizării filmului de lung metraj Independența României s-a datorat tânărului regizor al Teatrului Național din București Grigore Brezeanu, care abia împlinise 20 de ani la data turnării filmului. Conjunctura favorabilă a fost împlinirea, în 1912, a 35 de ani de la Războiul de Independență  (un excelent pretext pentru obținerea sprijinului oficialității vremii în glorificarea evenimentului pe ecran). Pentru punerea în practică a proiectului s-a constituit o asociație de artiști ai Teatrului Național, din care făceau parte Constantin Nottara, Aristide Demetriade, Ion Brezeanu – tatăl regizorului –, Petre Liciu, Vasile Toneanu, Nicolae Soreanu și Grigore Brezeanu. Acesta din urmă a căutat să obțină și mijloacele materiale pentru temerara intreprindere cinematografică. Mai întâi a atras în combinație pe Leon Popescu, „om cu stare, senator și mare iubitor al artelor”, moșier și proprietar al Teatrului Liric din București (o sală frumoasă, situată în Piața Valter Mărăcineanu, pe care aveau s-o distrugă bombardamentele germane din al doilea război mondial).
  • FILMUL DE ARTĂ LEON M. POPESCU FILMUL DE ARTĂ LEON M. POPESCU
    La rubrica „Ecouri” a ziarului „Rampa”, condus de N.D.Cocea, se putea citi în 26 martie 1913 următoarea notiță: „Suntem informați, din izvor bun, că d-l Leon Popescu, proprietarul Teatrului «Leon Popescu», fost Liric, e pe cale să înființeze în București o mare casă de cinematografie, cu scopul de a da numai filme românești, jucate fie de actorii noștri, fie de o trupă străină special angajată în scopul acesta”. Efectiv, la numai câteva luni după premiera lung metrajului Independența României, stimulat de experiența pozitivă a acestui film, Leon Popescu pune bazele unei importante case de producție cinematografică pe care o va intitula „Filmul de artă Leon M.Popescu”. Într-o altă notiță de ziar anticipativă se vorbea despre marile șanse de reușită ale acestei case de producție, datorită faptului că are la bază un „mare financiar” și niște „străluciți artiști ronâni, în frunte cu cera mai minunată tragediană modernă a noastră”.
  • Filmele din Transilvania Filmele din Transilvania
     În Transilvania, aflată până în 1918 sub dominaţie habsburgică, şi îndeosebi la Cluj, producţia cinematografică s-a dezvoltat în condiţii aparte. Atât  din punct de vedere cantitativ cât şi din perspectiva condiţiilor tehnice avute la îndemână, producţia cinematografică a fost net superioară celei din Vechiul Regat, chiar dacă nivelul artistic al peliculelor realizate între anii 1913 şi 1920, de pildă, n-a atins decât rareori cote de vârf. Un pionier – deopotrivă – al cinematografului din Ungaria şi România, în perioada amintită, a fost regizorul, producătorul, scenaristul şi actorul Janovics Jenö (cum semna el pe generice până la Marea Unire din 1918) sau Eugen Janovics (cum a apărut pe generice ulterior), născut la Ungvar, în 1872, şi mort la Cluj în februarie 1946.
Articole Toate articolele
Despre noi
Istoria Filmului Românesc este un proiect al Asociaţiei Kinofest.
Acest site este în acest moment in varianta beta, urmând a fi dezvoltat.
Pe site sunt şi articole audio, în prezent sunt  20, la IFR: 1897-1916 şi 1917-1930.

Manager proiect: Valentin Partenie