site în construcție
  • De la S-a furat o bombă la Faust XX De la S-a furat o bombă la Faust XX
    Lansat (și consacrat) în lumea filmului de animație, regizorul Ion Popescu Gopo (1923- 1989) a ajuns, la începutul anilor ’60, și la filmul de ficțiune cu actori, realizând, în primul deceniu de creație, patru lung metraje reprezentative, S-a furat o bombă (1961), Pași spre lună (1963), De-aș fi...Harap Alb (1965) și Faust XX (1966), toate păstrând în ele „sămânța” filmului de animație, „deschiderea” spre fantastic rămânând, cum s-a mai spus, principala legătură de rudenie cu lumea desenului animat.
  • Ofensiva filmului de animație Ofensiva filmului de animație
    Consacrarea internațională a regizorului Ion Popescu Gopo a impulsionat în mod decisiv producția românească de desene animate. Cam în aceeași perioadă s-a lansat un alt regizor original și inventiv, Bob Călinescu (1926-1990), cel care avea să dea viață păpușilor asemeni lui Gepetto, nu mult după ce un clasic al animațiri mondiale, cehul Jiri Trnka, cel mai notoriu creator de animație cu marionete, lansa „filmul-școală” Bunicul a sădit o ridiche. Intrat în lumea filmului ca actor, suferind un accident – care era să-l coste viața – pe când juca în Răsună valea,  Bob Călinescu s-a dedicat animației cu păpuși din primii ani ’50.
  • Câteva tentative „experimentaliste” Câteva tentative „experimentaliste”
    Către sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60, cinematograful românesc a vădit ambiții artistice superioare. Filme precum Viața nu iartă de Iulian Mihu și Manole Marcus, Când primăvara e fierbinte de Mircea Săucan sau Anotimpuri de Savel Stiopul au fost printre primele tentative „experimentaliste” ale producției naționale, propunându-și – alături de altele din acei ani, Moara cu noroc de Victor Iliu sau Erupția de Liviu Ciulei – și o formă de de-teatralizare a creației cinematografice. În modalități diferite, astfel de pelicule optează pentru formule de povestire mai libere, „atomizând” chiar – cum s-a spus – epicul, conjugând expresia cinematografică „cu disconntinuitatea analizei psihologice (Viața nu iartă), cu expansiunea mai puternică a lirismului (Când primăvara e fierbinte), cu abundența metaforică (Anotimpuri)” – formularea aparținând criticului George Littera (în studiul „De la Moara cu noroc la Pădurea spânzuraților: în căutarea limbajului”).
  • Debutul regizorului Liviu Ciulei    Debutul regizorului Liviu Ciulei
    Regizorul de film Liviu Ciulei debuta în 1957, cu un film întrucâtva derutant, Erupția. Până atunci fusese arhitect, regizor de teatru, actor, scenograf, iar tainele regiei cinematografice le deprinsese în timpul „uceniciei” la școala lui Victor Iliu, ca asistent de regie la Moara cu noroc. Ca regizor de teatru, Liviu Ciulei debutase cu un text dramatic valoros, Omul care aduce ploaie de Richard Nash, o metaforă acaparantă,  cu roluri puternice, rezonante. Scenariul lui Petre Luscalov pentru filmul Erupția n-a constituit  o premisă foarte ofertantă, fiind puternic marcat de semnele și clișeele epocii, „omul nou” stătea în centrul narațiunii cinematografice, și principalul mobil al acțiunilor sale era „hei- rup”-ul.
  • Pădurea spânzuraților Pădurea spânzuraților
    Câțiva factori au determinat, în mod decisiv, performanța cinematografică reușită de Liviu Ciulei cu filmul Pădurea spânzuraților. Am aminti întâi (și nu numai din motive cronologice) valențele literare, umane, moral-filosofice și...cinematografice ale „punctului de fugă”, romanul cu titlu omonim al lui Liviu Rebreanu, și, în aceeași ordine de idei, calitatea scenariului datorat lui Titus Popovici. Narațiunea cinematografică este structurată – ca și romanul de altfel – în funcție de personajul principal, Apostol Bologa, cu care începe filmul (când eroul încearcă spânzurătoarea destinată altuia), și cu care se încheie acțiunea, după ce el însuși va fi condamnat la moarte prin spânzurătoare.
  • Cineaști francezi în România anilor 1957-1967 Cineaști francezi în România anilor 1957-1967
    Filmul românesc depășise, în perioada respectivă,  o serie de bariere ale timpului, propusese un film competitiv pe piața mondială precum Moara cu noroc de Victor Iliu și,  mai târziu, va obține și un premiu de regie la Cannes cu Pădurea spânzuraților de Liviu Ciulei, cucerise, acolo, și o importantă distincție ”Palme d’Or” cu Scurta istorie a lui Gopo, iar producția de lung metraje ajunsese, în medie, la zece filme pe an, ceea ce însemna, cu excepția lunilor de vară, când și premierele cinematografice intrau în vacanță, câte un film pe lună, o periodicitate prielnică pentru o relație „amiabilă” și stabilă cu publicul spectator. O consecință – mai mult sau mai puțin directă – a acestor „deschideri de drum” ale cinematografiei naționale a fost și sosirea în România, cu intenții artistice, a unor regizori francezi, pentru realizarea unor filme românești importante din punct de vedere tematic.
  • Lărgirea frontului creator la sfârșitul deceniului 6 și în deceniul 7 (I) Lărgirea frontului creator la sfârșitul deceniului 6 și în deceniul 7 (I)
    O seamă de regizori importanți ai cinematografiei naționale au debutat către sfârșitul anilor ’50 și în anii ’60, consolidând frontul creator al cinematografiei naționale. În octombrie 1958 debuta, de pildă, tandem-ul regizoral Mircea Drăgan-Mihai Iacob, cu filmul Dincolo de brazi, un episod din timpul celui de al doilea război mondial în care ostași români, ajutați de locuitorii unui sat de munte, împiedecă retragerea unei unități germane în toamna anului 1944, printre interpreții acestui film pornit de la o proză de Petru Vintilă fiind Colea Răutu, Constantin Lipovan, Florin Păduraru și revelația actoricească Flavia Buref.
  • Lărgirea frontului creator la sfârșitul deceniului 6 și în deceniul 7 (II) Lărgirea frontului creator la sfârșitul deceniului 6 și în deceniul 7 (II)
    Regizorul Lucian Bratu (1924-1998) debuta în ianuarie 1960 cu un policier de succes, Secretul cifrului (pornit de la romanul în vogă „La miezul nopții va cădea o stea” de Theodor Constantin), un caz de spionaj militar din timpul celui de al doilea război mondial, tratat cinematografic cu tot suspansul de rigoare, printre interpreți fiind Emanoil Petruț, Geo Maican, Mihai Mereuță, George Mărutză, Ion Ciprian, Stamate Popescu. Prezentat pe ecrane în noiembrie 1963, filmul lui Lucian Bratu Tudor inaugura ceea ce s-a numit, ani la rând, „epopeea cinematografică națională”, o formulă demonetizată astăzi, din varii motive, dar și pentru că un asemenea  act „inaugural” făcea abstracție  de filme istorice realizate cu câteva zeci de ani înainte. Pe genericul filmului Tudor s-au aflat, printre alții, regizorul Lucian Bratu, scenaristul Mihnea Gheorghiu, operatorul de imagine Costache Ciubotaru și –, într-o distribuție amplă, Emanoil Petruț (Tudor din Vladimiri), George Vraca (banul Brâncoveanu), Lica Gheorghiu (a cărei distribuire era „la modă”), Toma Dumitriu, Fory Etterle, Alexandru Giugaru, George Mărutză, Olga Tudorache, Ion Dichiseanu.
  • Lărgirea frontului creator la sfârșitul deceniului 6 și în deceniul 7 (III) Lărgirea frontului creator la sfârșitul deceniului 6 și în deceniul 7 (III)
    În martie 1962, regizoarea Elisabeta Bostan adresa o primă invitație la cinema copiilor, filmul de lung metraj Puștiul, și, în continuare, își dedica întreaga creație micilor spectatori, devenind, cum o spun și dicționarele, „o autoritate recunoscută pe plan internațional în domeniul filmului cu și despre copii”. În anul 1963, regizoarea lansa un serial de scurt metraj, printr-un episod-pilot intitulat Năică, un țânc de-o șchioapă, fermecător și neastâmpărat, care descoperă lumea, cu ochi mari, avizi de cunoaștere.
  • I.D.Sîrbu și „Bivolițele” sale I.D.Sîrbu și „Bivolițele” sale
    Filmul care ar fi putut însemna un eveniment artistic în epocă (dar nu s-a   întâmplat așa) a fost, în 1968, Corigența domnului profesor de Haralambie   Boroş. Povestea acestei „comedii cu cântec” este lungă, de peste un deceniu. S- o urmărim. În 1958 apărea în revista „Film” un scenariu, din punctul meu de   vedere, evenimențial, comparabil – fără riscuri – cu „Rinocerii” lui Eugen   Ionescu și cu „Procesul” kafkian, intitulat „Bivolițele”, aparținând unui scriitor   de calibru, I.D.Sîrbu (a cărui adevărată dimensiune avea să fie descoperită   postum și încă necesită revizuiri). Filmul pornit de la acest scenariu i-a fost   încredințat, atunci, lui Haralambie Boroș, care tocmai debutase în regia de film,   cu doi ani înainte, ecranizând comedia lui Mihail Sebastian „Ultima oră”, în   filmul Afacerea Protar, unde jucau Radu Beligan (profesorul Andronic), Ioana   Zlotescu (Magda Minu) și Ion Finteșteanu, Ion Iancovescu, Constantin   Ramadan, Ion Talianu, Ion Lucian, Jenică Constantinescu. Dacă filmul ar fi   urmat linia scenariului și ar fi ieșit pe ecrane atunci , cinematograful românesc,   după Directorul nostru de Jean Georgescu, înregistra, neîndoios, încă un succes   marcant al comediei satirice.
  • Drama unei fete fermecătoare Drama unei fete fermecătoare
    Premiera peliculei lui Lucian Bratu Un film cu o dată fermecătoare a avut loc în martie 1967.
    Filmul a pornit de la un scenariu (fermecător) al lui Radu Cosașu, povestea unei fete (fermecătoare), Ruxandra, interpretată de o actriță (fermecătoare), Margareta Pâslaru, o fată care încearcă să-și facă  loc în tentanta lume a filmului – deși căzuse la examenul de admitere la Institutul de Teatru –, recurgând la o adevărată strategie a epatării, cochetând cu viața, cu întâmplările vieții, într-o plutire mai mult sau mai puțin indiferentă, flanând pe străzile neatinse de degradare ale Bucureștiului, oferindu-și o cafea în locuri frecventate de artiști, dând, din când în când, probe cinematografice, frecventând teatrele și asistând la curse de cai pe hipodrom.
  • „Cântecul de lebădă” al regizorului Jean Georgescu „Cântecul de lebădă” al regizorului Jean Georgescu
    Îndrăzneala realizării unei virulente satire la adresa birocrației, cum a fost filmul Directorul nostru,  în plin „obsedant deceniu”, nu a rămas fără consecințe neplăcute în viața și creația regizorului Jean Georgescu. Învinuit de „prezentarea generală a rămășițelor răului”, delict impardonabil – cum s-a mai spus – în contextul realismului socialist, filmul a stârnit o iritată și perfidă reacție de respingere, fapt care l-a silit pe regizor să renunțe la două „proiecte Caragiale” pe care tocmai le configurase, scenariile sale pentru Două lozuri și Telegrame fiind încredințate unui cuplu tânăr, școlit la Moscova, Gheorghe Naghi-Aurel Miheles, regizori care vor ajunge, pe această filieră, și la D-ale carnavalului.  
Articole Toate articolele
Despre noi
Istoria Filmului Românesc este un proiect al Asociaţiei Kinofest.
Acest site este în acest moment in varianta beta, urmând a fi dezvoltat.
Pe site sunt şi articole audio, în prezent sunt  20, la IFR: 1897-1916 şi 1917-1930.

Manager proiect: Valentin Partenie