Personalităţi şi stiluri în documentarele anilor ’70

Primul câştig important al documentarului românesc din deceniul 8 a fost debutul unor tineri talentaţi din „generaţia ‘70” precum Ada Pistiner, Felicia Cernăianu, Constantin Vaeni (despre care s-a mai vorbit, în capitole anterioare, deoarece ei au ajuns şi la lung metrajul de ficţiune) sau Nicolae Cabel, rămas credincios exclusiv  filmului documentar. Câteva dintre filmele lor – şi mă gândesc la scurt metraje precum Muzeul Stork (1975), O echipă de tineri...şi ceilalţi (1976) sau Şi... (1978) de Ada Pistiner, Aceşti oameni (1971) sau În fiecare zi (1974) de Felicia Cernăianu, Apoi s-a născut oraşul (1972) sau Lungul drum al pâinii către casă (1976) de Constantin Vaeni, Victor Iliu (1972), Meseria luminii (1973) sau A doua scrisoare (1974) de Nicolae Cabel – rămân printre cele mai reprezentative documentare româneşti ale deceniului, inaugurând „cărţi de vizită” prestigioase în zona de creaţie a filmului documentar. Un alt câştig important al filmului documentar în deceniul 8 a fost cristalizarea unor personalităţi şi stiluri regizorale. Mă opresc la câteva exemple. Regizorul Slavomir Popovici, care realizase în deceniul anterior, cum am văzut, bijuteria cinematografică numită Romanţe aspre, s-a „aşezat”,  în anii  ’70, pe teritoriul filmelor etnografice, fiind preocupat cu perseverenţă de evocarea unor tradiţii şi permanenţe spirituale ale poporului nostru, documentarele sale eseistice denotând un mare rafinament stilistic, sincerităţi fermecătoare, un gust artistic sigur, spontan şi necontrafăcut. În 1971, oprindu-se la Semnul bradului – ca însemn al  duratei şi permanenţei – se apropia de esenţele artei populare cu remarcabilă forţă analitică şi cu acaparant gând poetic. Letopiseţul lui Hrib (1974) descoperea, apoi, frumuseţi-unicat ale înţelepciunii din bătrâni: protagonist era binecunoscutul, acum, cronicar moldovean din satul Arbore (Slavomir Popovici are meritul de a-l fi descoperit!), care a scris, ani la rând, o pasionantă „cronică a vieţii”, notând, zi de zi, ce se întâmplă „în sat” şi „în lume”. În Bun ca ziua (1974), însoţit de colaboratoarea sa permanentă la scrierea scenariilor, Gabriela Ionescu, regizorul a ales motivul colacilor, prezent în toate datinile străbune, izbutind analogii de mare virtuozitate. Multe alte filme susţin crezul regizorului: Despina Doamna şi floarea lui Toma (1975), Pictura votivă brâncovenească şi Cuvânt cu învăţătură (1976), Semnul omului (1978); în acest „spaţiu de taină”al filmelor etnografice sau inspirate de trecutul cultural şi-a cristalizat Slavomir Popovici personalitatea şi stilul. Filmele sale ţin de o viziune integrală asupra folclorului, a istoriei culturale, depăşind treptele „autenticităţii ilustrative”, mergând spre esenţe. Testul personalităţii a fost trecut cu succes, în anii ’70, şi de Titus Mesaroş. Regizor cu aptitudini teoretice, cu justificată şi argumentată încredere în funcţiile formative ale filmului documentar, Titus Mesaroş s-a dovedit un căutător permanent de formule expresive noi, şi-a extins neîncetat aria stilistică, a căutat mereu impacte cât mai avantajoase între filmele sale şi spectator. La baza căutărilor novatoare ale cineastului stă filmul său din deceniul anterior, Stuf, cu secvenţele sale antologice. În Cuţitul (1971), Titus Mesaroş reînnoda tradiţia documentarului-anchetă, oferind spre meditaţie un caz de delincvenţă juvenilă. Un film fermecător, În pădurea cea stufoasă (1973), găsea echivalenţe originale, ingenioase – cinematografice, imagistice, muzicale –, unor mici bijuterii de pictură naivă (ţărănească) datorate unor meşteri de renume. Multă vervă, umor spontan, spirit civic vădea filmul Bucureştiul văzut de la un metru (1974), în timp ce Craiova văzută din car (tot din acea perioadă) era o seducătoare viziune cinematografică a poeziei cu titlu omonim de Marin Sorescu. Noi trăsături de personalitate s-au adăugat în profilul unor regizori consacraţi precum Mirel Ilieşiu – prin filme ca Întâlnire cu vechii mei prieteni (1971), În marea trecere (1972), Paciurea (1973), Dunărea – o legendă în formă de fluviu (1974), H.Catargi (1975) sau trista poveste a unui sat strămutat Şi ne-om plimba cu barca (1976) –,  Ion Bostan – cu scurt metraje precum Întâlnirea cu cerul (1972), Dracula – legendă şi adevăr (1973), Robinson de bună voie (1975), Cerul străbunilor (1976) sau Rinul îşi caută drumul spre mare (1978), un film care a călcat pe urmele lui Joris Ivens, ilustrul documentarist olandez –, Jean Petrovici, Alexandru Boiangiu, Florica Holban ş.a. Cariera Donei Barta se întrerupea, din păcate, în ianuarie 1977, dar regizoarea a lăsat în urma ei minuni de frumuseţe (din lumea peştilor, a efemeridelor, a gâzelor, a plantelor acvatice), după ce, formată la şcoala unui maestru ca Ion Bostan, a pornit în căutarea armoniei pe un drum propriu. Printre filmele sale din deceniul 8 se numără Fluturele de mătase (1973), Diatomeele – bijuterii ale naturii, Şi barza a venit (1976). Dintre celelalte filme care ar fi meritat să fie, acum, amintite, ne oprim doar la două titluri emblematice ale deceniului. Unul ar fi Premieră după 75 de ani de Alexandru Gaşpar, filmul din 1973 în care era vorba despre filmele ştiinţifice din 1898 ale doctorului Gheorghe Marinescu, găsite, absolut întâmplător, după trei sferturi de veac. Celălalt este Istoria unui cântec de Liliana Petringenaru, povestea încărcată de semnificaţii a zămislirii unui cântec, „Deşteaptă-te române”, cu avântatele versuri-îndemn ale lui Andrei Mureşanu, în ambianţa istorică revoluţionar-patriotică din Braşovul de la mijlocul veacului al XIX-lea...

autor: Călin Căliman