Gopo, o scurtă istorie cu „Palme d’Or”

După cum o mărturisea Ion Popescu Gopo însuși, într-o „scurtă istorie autobiografică”, el a intrat în lumea animației la numai 16 ani, cu un foarte scurt metraj, Lobodă, de care era foarte mândru, atunci, în 1939: „Lobodă, eroul – așa îl poreclisem – mergea, trăia, unii spuneau chiar că respiră. Lobodă se ducea la fântână cu ulciorul, după apă vie și apă moartă”. Au trecut anii... „În primele mele desene animate – spune regizorul în alt loc – am încercat să-l imit pe Disney. Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe –  nu, culoare – nu, gingășie – nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul”. De la această „descoperire” a pornit așa numita „revoluție gopiană” – cum i-a zis criticul italian Gianalberto Bendazzi – în filmul mondial de animație. „Startul” l-a dat filmul de zece minute din 1957 Scurtă istorie, care concentra, în acest spațiu minim de timp, povestea devenirii umanității, de la nașterea sistemului nostru solar la zborul în cosmos. În cartea sa „Filme, filme, filme, filme” din 1963, Gopo rezumă, cu condei sprinten, povestea nașterii acestui film (și a altor câteva filme ale sale). Primul desen pentru viitorul său film Scurtă istorie a fost o scară cu trepte, la început, de bolovani, apoi din lemne, din piatră, din cărămizi de lut, din beton și din fier, și, în sfârșit, din oțel plastic, acționată de energie atomică, scara însăși fiind o reprezentare simbolică a istoriei omenirii. „Pe prima treaptă – povestește Gopo – urca un om îmbrăcat în piei de animale, pe a doua era îmbrăcat într-un costum din vremea egiptenilor, pe a treia purta un costum grec, pe a patra un costum de fier din evul mediu, apoi împodobit cu mătase purpurie și dantele, el sărea pe următoarea treaptă, așezându-și pe cap o pălărie înaltă sau turtită, până când omulețul îmbrăcat în haine moderne sare pe scara automată din vârful căreia privește înapoi istoria costumului”.  Filmul, gândit inițial doar ca o „istorie a costumului” (secvențe care rămân în varianta finală) a devenit, pe parcursul realizării sale, o „istorie a omenirii”, regizorul – după ce a colecționat zeci și zeci de sori –, a desenat el însuși unul, cu toate planetele ca niște bucle blonde, prinse-n ace de argint, cărora unii le ziceau comete, era și o planetă albastruie pe acolo, mai umedă, din pricina căreia soarele a strănutat iar planetele s-au risipit în spațiu și au început să alerge fiecare pe orbita ei, așa cum au hotărât mai târziu astronomii. Până la urmă acesta a rămas începutul Scurtei istorii, filmul care cuprindea, după cum o spune tot Gopo, „10.000.000 de secole în 10 minute” și care triumfa spectaculos la Cannes. Omulețul lui Gopo a impresionat, încă de la data apariției, și prin grafismul său sumar, esențializat. „Am făcut un omuleț - spunea Gopo – cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici nu se uită galeș. Mi-am redus de bună voie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță. A crescut atenția pentru fond”. Autorul are dreptate, dar își subapreciază în mod premeditat eroul, despre care, de pildă, criticul francez Michel Capdenac spune: „Omulețul lui Gopo este mai puțin o caricatură și mai mult o chintesență a omului cotidian și etern, un amestec exploziv al acestor două aspecte”. La Cannes, așadar, un necunoscut în lumea mondială a animației cucerea mult invidiatul trofeu „Palme d’Or”. Reputatul critic și istoric francez Georges Sadoul scria, după vizionarea filmului la Cannes: „Nu știm nimic despre realizatorul și autorul Ion Popescu Gopo, care trebuie să fie tânăr. Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm și de imaginație. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleț a fost la Cannes o descoperire care trebuie semmnalată cu strălucirea unui mare premiu”. În filmografia lui Gopo, celebrul omuleț va reveni în multe alte filme, dintre care următoarele trei sunt, la rândul lor, exponențiale: Șapte arte (1958), Homo sapiens (1960) și Allo, Hallo! (1962). Așadar, după scurta istorie a omenirii, urma scurta istorie a celor șapte arte, urma scurta istorie a omului și urma scurta istorie a telecomunicațiilor. Iată și ce scria Tudor Arghezi după „lansarea” lui Gopo: „Diavolul binefăcător al acerstui nobil univers delicat și tonic, intercalat în forfota timpului și a existenței agitate, se cheamă cu numele pământesc de Gopo, celebru și căutat de jur împrejurul planetei. Filmele acestui român cu numele derivat din Popescu, a ridicat Popeștii noștri, luați până deunăzi în glumă și răspăr, până la prestigiul mondial. America îi cere filmele lui, pe nevăzute. În activitatea artistică internațională, Gopo e prezență românească, fericită pentru faima țării și a poporului nostru, al cărui geniu autentic începe să circule în toată lumea veche și nouă. Fruntariile noastre spirituale trec peste toate granițele naționale – fără să menajăm prea mult vocabularele – în triumf”.

autor: Călin Căliman