Filmul de animaţie merge mai departe...

În deceniul 8, frontul creator al filmului de animaţie s-a lărgit considerabil, astfel că, la Studioul „Animafilm”, între anii 1971 şi 1980, s-au realizat 534 de filme. Este imposibil, aşadar, să parcurgem, detaliat, producţia cinematografică a întregii perioade.  Ne vom referi, aşadar, în cele ce urmează, doar  la câţiva regizori care au prilejuit momente semnificative în creaţia de animaţie a anilor ’70. Regizorul Victor Antonescu, de pildă, în anii de început ai deceniului, a realizat primul film animat românesc de lung metraj, Robinson Crusoe (1972), dar este vorba despre un film care, din pricina aberaţiilor  epocii, a avut un destin cel puţin ciudat: a rămas interzis, până după decembrie ’89, din pricina unor acuzaţii „sublime”, cum ar fi, de pildă, atitudinea sa „rasistă” în înfăţişarea negrilor care participă la aventura eroului titular.  Regizoarea Tatiana Apahidean, apoi, a trecut, în anii ’70, prin cea mai fastă perioadă a creaţiei sale, animând de toate, bucăţi de turtă dulce sau mărgele, în filme „gustoase” şi savuroase precum Fetiţa de turtă dulce (1974) sau Mărgelele năzdrăvane (1975), povestindu-le celor mici basme precum Cojoacele Babei Dochia (1971) sau încercând să răspundă unor fermecătoare „de ce”- uri ale copilăriei în filme precum Avionul de hârtie (1977),  Joc de cuburi (1978), La mare (1979), Vântul (1980)... Regizorul Mihai Bădică, înainte de se stabili în Danemarca (asta se va întâmpla după 1985!), a obţinut câteva importante victorii artistice îndeosebi prin metoda „modelării sub aparat” a unor personaje de plastilină, în filme precum Geneză (1975) sau Metafora (1980), înscriindu-şi în filmografie  şi alte filme originale, precum Părinţi şi copii (1973), Ingeniosul Icar (1974),  Alter ego (1977), Şerbetul (1978), Norii (1979), Vasul cu flori (1980). Pictorul Sabin Bălaşa a adăugat, în perioada noastră de referinţă, noi creaţii reprezentative în filmografia sa de autor, utilizând cu precădere tehnica picturii sub aparat, filme precum Întoarcerea în viitor (1971), Galaxia (1973), Odă (1975), Exodul spre lumină (1979), dar, din păcate, după aceste câteva spectaculoase incursiuni în universuri fantastice, autorul a „reziliat contractul cu cinematografia”, prezenţa unui pictor de talia sa printre realizatorii de animaţie, vreme de un deceniu şi jumătate, rămânând, desigur, un important „punct câştigat” al Studioului „Animafilm”. Regizoarea Luminiţa Cazacu s-a arătat preocupată, aproape întreg deceniul,  de savuroasa „serie” Ulise şi Penelopa (1973-1981), care glosează umoristic pe o temă mereu actuală cum este aceea a condiţiei femeii, ieri, astăzi şi mâine, dar a realizat şi  câteva încântătoare poveşti pentru copii, ca acelea din 1970 Bună dimineaţa, poveste (film distins cu un „leu de argint” la Veneţia) sau Cine a pierdut girafa... Un maestru al genului precum Bob Călinescu, rămas credincios filmului de păpuşi, şi-a îmbogăţit filmografia cu titluri precum În pădure (1973), Pică pară mălăiaţă (1975), Judecata (1976), reputatul caricaturist Nell Cobar şi-a mutat personajul de suflet, Mihaela, din grafica de revistă, pe ecran, printr-o serie de filme „tematice”, de la La mulţi ani, Mihaela! (1971) până la Mihaela şi săniuţa de argint (1978), iar marele maestru  al genului, Ion Popescu Gopo, deşi s-a dedicat cu precădere, în deceniul 8, filmului de lung metraj cu actori, a primit şi câteva premii internaţionale pentru scurt metrajele de animaţie Ecce homo (1978) şi Trei mere (1979). Au continuat să filmeze regizori ca Iulian Hermeneanu (cu două decenii de experienţă la ora primelor sale filme din deceniul 8), Virgil Mocanu (un regizor cu vocaţie ironică), Ştefan Munteanu (înainte de a se stabili în Statele Unite ale Americii), la începutul anilor ’70  au debutat şi două regizoare înzestrate, arhitecta Izabela Petraşincu – care, prin scurt metraje precum Comoara din piramidă (1971), Parada cifrelor (1975), Cum a plecat nota 3 (1976) şi următoarele, a demonstrat că filmul pentru copii poate aborda o expresie grafică stilizată – şi graficiana Liana Petruţiu, cu filme precum Cine ştie să cânte (1972), Poveste cu buline (1974), Punguţa cu doi bani (1975) ş.a. Regizori consacraţi şi-au îmbogăţit filmografia, George Sibianu investind, în continuare, umor şi fantezie, în filme precum Găina (1974), Surpriza (1975), Bobul de grâu (1977), Laurenţiu Sârbu excelând în filme poetice precum Puiul (1973) sau Clopoţelul de argint (1977), Olimp Vărăşteanu impunându-se în continuare, şi el,  ca un fin umorist. Am lăsat la urmă pe cei mai importanţi regizori ai deceniului. Ion Truică – debutant în 1970 cu filmul Pe un perete – avea să devină repede o autoritate în materie, un stilist inconfundabil. După Vânătoarea (1971), regizorul a realizat un film multiplu premiat (la Veneţia şi Barcelona printre altele), Carnavalul – pornind de la povestea clasică a „fetiţei cu chibrituri” –, pentru ca, în continuare, creaţia sa să dobândească amplitudini filosofice prin filme precum Cadoul (1973), Marea zidire (1974) sau prin alte ecranizări de mare originalitate, Hidalgo, după Cervantes (1975), Remember, după Nichita Stănescu (1978) sau Prinţul fericit, după Oscar Wilde. Dar „filmul deceniului” rămâne, cred, Nodul gordian de Zoltan Szilagyi, liderul „noului val” de animatori, o metaforă filosofică de anvergură, un film multiplu premiat în epocă, la Oberhausen, Zagreb, Espinho, Bilbao, printre altele (1980)...

autor: Călin Căliman