site în construcție
  • Documentarul de lung metraj, ca excepție

    Documentarul de lung metraj, ca excepție

    Despre „moartea lentă” a Studioului cinematografic „SahiaFilm” – după „rația de libertate” post-revoluționară – s-a vorbit într-un capitol precedent. Totuși, ca excepție, documentarul de lung metraj a continuat să se manifeste, astfel de filme fiind, în primul rând, expresia unei anume „stări de libertate”, ele redând genului o calitate pierdută în vremuri tulburi, aceea a faptului de conștiință. În acest spirit au fost concepute documentarele Timișoara de Ovidiu Bose Paștina și Piața Universității-România de Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile și Sorin Ilieșiu, la care ne-am referit anterior. În acest spirit a fost conceput serialul TV – cum să-i spunem ? – de foarte lung metraj – Memorialul durerii, produs de Studioul de Filme TVR, în regia Luciei Hossu Longin. Pe parcursul a câteva zeci de episoade, autoarea a re-parcurs, cu ajutorul unor prețioase documente de epocă, al unor impresionante mărturii contemporane, o perioadă istorică de tristă și tragică amintire din istoria poporului român. Scris cu lacrimă, cu durere, cu patimă, cu furie, cu încrâncenare, cu demnitate de Lucia Hossu-Longin, acest serial reprezintă una dintre cele mai importante izbânzi ale televiziunii naționale în ansamblul ei la „capitolul” faptelor de conștiință. De altfel, Studioul de Filme TVR – condus, atunci, de Dan Necșulea – a avut, în ultimii ani ai veacului trecut, și alte reușite marcante în domeniul filmului documentar (mai exact al „filmului-anchetă”), printre ele înscriindu-se și serialul – care a condus tot spre un lung metraj – Tragedia românilor de pe nava Maersk-Dubai, al aceleiași rergizoare, Lucia Hossu-Longin. Ca un „memorial al durerii” a fost conceput și documentarul de lung metraj Să nu ne răzbunați, realizat, în 1994, de către regizorul Mihai Constantinescu, împreună cu un grup amplu de colaboratori, menționați pe generic, Erich Nussbaum, Romeo Chiriac, Ioana Andruță, Liviu Georgescu, Ioan Chiriță, Radu Zamfirescu, Simion Moruzov, Barbu Mihăilescu. Titlul filmului preia testamentul moral al filosofului Mircea Vulcănescu, care, într-o celulă de exterminare, înainte de sacrificiul său pentru prelungirea vieții unui tânăr, așa le spunea deținuților anti-comuniști: „să nu ne răzbunați!”. Așezate în fruntea unui film documentar despre rezistența poporului român împotriva totalitarismului comunist, vorbele ilustrului filosof dau și „măsura” acestui memorial al durerii: să nu ne răzbunăm – o spune și filmul –, dar să nu uităm faptele trecutului, să nu permitem repetarea unor anomalii ale istoriei, să cinstim cum se cuvine exemplul unor adevărați patrioți. Un recurs – necesar – la istorie a fost și lung metrajul documentar Destinul Mareșalului, semnat, tot în 1994, de regizoarea Felicia Cernăianu, un film construit aproape exclusiv din pelicule existente în  arhivă (în primul rând cele două documente cinematografice de o valoare, practic, inestimabilă, ani la rând „arestate”, procesul și execuția celui care a condus destinele statului român într-una din cele mai dificile și tragice perioade ale sale, dar și fragmente de „actualități” – în special din perioada ascensiunii legionare –, fragmente din alte documentare „arestate” precum România în lupta contra bolșevismului de Paul Călinescu sau Războiul nostru sfânt de Ion Cantacuzino). Intenția regizoarei Felicia Cernăianu este clară și, evident, benefică: aceea de a lăsa spectatorului deplina libertate de a deduce  concluziile la contradictoria personalitate evocată, din perspective și premise netrunchiate, ferindu-se de atitudini partizane sau de preferințe intempestive. Regizoarea a apelat la sprijinul unor cineaști cu experiență, din echipa sa făcând parte monteuza Adina Petrerscu, operatorul de imagine Sorin Chivulescu, ilustratorul muzical Radu Zamfirescu. Probabil că n-ar fi trebuit să lipsească de pe generic, cu mențiunile cuvenite, privitoare la documentele incluse în montajul cinematografic, operatori precum Ovidiu Gologan, Ion Cosma, Wilfried Ott, Ion Stoica, Constantin Panțu, Vasile Gociu, Alexandru Simionov, Gheorghe Popovici și alții, încă, cărora li se datorează imaginile de epocă.  Din palmaresul documentaului de lung metraj face parte și un film de artă, „docu-drama” (cum ne-am obișnuit a numi genul) Brâncuși, consacrată de către regizorul Cornel Mihalache ilustrului sculptor român. Au colaborat cu regizorul, operatorul de imagine Alex. Goldgraber, monteuzele Teodora Apolzan și Elisabeta Zamfirescu, compozitorul Mircea Octavian, autorul coloanei sonore Radu Zamfirescu, regizorul a avut și un „sfetnic bun”, pe criticul de artă Barbu Brezianu, un specialist de marcă al creației brâncușiene. Ultima replică a lui Brâncuși te însoțește dincolo de imaginile finale ale filmului: „Patria mea, familia mea – este pământul care se învârte, vântul care adie, norii care trec, apa care curge, focul care dogorește, iarba verde, iarba uscată, bulgărele de zăpadă...”.

    autor: Călin Căliman
Articole Toate articolele
Despre noi
Istoria Filmului Românesc este un proiect al Asociaţiei Kinofest.
Acest site este în acest moment in varianta beta, urmând a fi dezvoltat.
Pe site sunt şi articole audio, în prezent sunt  20, la IFR: 1897-1916 şi 1917-1930.

Manager proiect: Valentin Partenie