Destinul tragic al regizorului Mircea Săucan

Filmul 100 de lei, cu premiera în noiembrie 1973, a fost ultimul lung metraj al regizorului Mircea Săucan.  După cum am văzut în capitole precedente, Mircea Săucan nu s-a împăcat niciodată cu stupizeniile cenzurii, și-a apărat cu încrâncenare dreptul la o creație sinceră și personală, s-a opus cât a putut (dar n-a putut prea mult) la imixtiunile brutale în filmele sale, refuzând concesiile și compromisurile.  Cu filmul 100 de lei s-a petrecut o nouă crimă (după crimele petrecute cu filmele Țărmul n-are sfârșit și Meandre). Pentru că regizorul a refuzat aberantele pretenții ale cenzurii, filmul a fost prezentat la premieră nu numai fără încuviințarea regizorului dar și fără aportul lui creator la finisarea peliculei, filmul fiind „dres”, prin părțile esențiale, de persoane rău și urât intenționate. Datorită unor oameni onești, cum a fost criticul Mihai Tolu de la Arhiva Națională de Filme, varianta originală a filmului 100 de lei s-a păstrat intactă (neprescurtată, nemodificată) peste decenii, astfel că, după 1989, ea a putut fi văzută, la Cinematecă, de către cinefilii bucureșteni. Dan Nuțu, Ion Dichiseanu – interpreții celor doi frați din film, cu moduri de viață și de gândire diametral opuse –, Ileana Popovici – personajul care declanșează conflictul –, Violeta Andrei, au făcut dovada că filmul lui Mircea Săucan avea o cu totul altă față decât cea de la premieră. Dar asta se întâmpla după 20 de ani, ca-n Alexandre Dumas. Între timp, Mircea Săucan s-a stins văzând cu ochii. Noi, criticii, unii dintre noi, mai aminteam, din când în când,  de filmul Meandre (trecuseră cei zece ani fatidici, trecuseră și alții) și Mircea Săucan avea să mărturisească, peste ani, „pentru mine, în anii aceia, orice referire în presă la Meandre însemna un tub de oxigen”. Îl întâlneam tot mai rar: îmbătrânit prematur, obosit, la capătul puterilor fizice și psihice, dar...fericit. Exemplifica „pe viu” teza conform căreia omul care suferă nedreptăți este mult mai fericit decât cel care le săvârșește. Pentru o bucată de pâine, regizorul a ajuns la azilul (de filme documentare) „Sahia” – care a salvat de la inaniție mulți cineaști în „epoca de aur” –, „loc de muncă” unde a mai avut o singură străfulgerare cinematografică, filmul documentar Mâine începe azi (despre o promoție de elevi ai unui liceu bucureștean): este inutil să insistăm asupra faptului că regizorul s-a gândit ieri la „mâinele” de azi. Noi criticii, unii dintre noi, mai scriam o dată, și încă o dată,  câte ceva despre Meandre. Regizorul punea mâna pe telefon: „îți mulțumesc, prietene!”. Pe la începutul anilor ’80 am aflat că Mircea Săucan își găsise o oază existențială în orașul Sfintei Familii, la Nazareth. Vestea i-a bucurat pe cei care au crezut nesmintit în el. După Revoluție a venit de câteva ori prin țară. Avea altă mină. Înviase. Filmele lui au început să circule. Documentarul Pagini de vitejie a fost inclus în „Retrospectiva filmului documentar românesc” organizată de Moritz și Erika de Hadeln la Nyon și Berlin, în 1990 și – respectiv – în 1991. Meandre a participat, în Elveția, la Locarno, la o altă retrospectivă cinematografică, bucurându-se de o primire deosebită, după cum au relatat, în presa română, martori oculari ai evenimentului, criticul elvețian Jean Perret și criticul român George Littera.S-a reprogramat filmul Meandre, pe marile și pe micile ecrane, a fost organizată și o retrospectivă Mircea Săucan la Cinemateca Română, cu filme interzise, cu filme înmormântate, cu varianta cea adevărată a filmului 100 de lei. Ba mai mult. Vreme de câteva săptămâni, în 1991, Mircea Săucan a și filmat în România, cu Ernest Maftei în rol, prin Negrești, Oaș, povestea unui „îngropat”, care, plictisit în locul somnului de veci, iese din groapă și-și poartă cosciugul spre un loc de veci mai prielnic. Ce coincidență! Transpusă pe paler simbolic, era propria poveste de viață șii de moarte. Era vorba de un film...francez, de scurt metraj (de la francezi obținuse subvenția necesară realizării filmului!), intitulat Le retour. Întoarcerea lui Mircea Săucan – spre film, în România – a fost, desigur, benefică. Dar Mircea Săucan rămâne unul dintre cineaștii proscriși, sacrificați, ai regimului totalitar. Criticul Iulia Blaga a publicat un volum de referință, „Fantasme și adevăruri. O carte cu Mircea Săucan” (Editura LiterNet, 2007), în care a strâns gânduri despre regizor de la mulți cineaști care i-au fost aproape regizorului (omagiul meu se intitulează „Îți mulțumesc, prietene!”). Într-un „cuvânt înainte la ediția electronică” a cărții, Iulia Blaga scrie, printre altele: „Când l-am cunoscut eu, Mircea Săucan era deja obosit și bolnav, iar pe parcursul muncii noastre mi-a spus o singură dată că e posibil să nu mai trăiască după ce cartea va fi gata. Am simțit însă de la început că lucrăm la testamentul lui, nu doar la prima și singura carte scrisă vreodată despre el. N-o să pot niciodată înțelege cu totul  ce înseamnă acest lucru pentru un artist care toată viața lui  a fost împiedicat să se exprime și care a fost ucis câte puțin de fiecare film sau carte a lui. Și toate au fost așa. Câte ar fi putut face dacă ar fi fost lăsat (...). Și-am scris cartea. Și după ce i-am trimis exemplarul-semnal și a fost mulțumit, Mircea Săucan s-a simțit rău, a fost dus la spital și cu o zi înainte de lansare a murit. A tras de el dât să vadă cartea tipărită. Lansarea de la Cinematecă a fost foarte tristă. Bătea foarte tare vântul în ziua aceea”...

autor: Călin Căliman