Croaziera, un „vârf de lance” într-un deceniu neverosimil

Primul film neverosimil  al anilor ’80 din veacul trecut a fost Croaziera de Mircea Daneliuc. De ce neverosimil? Din simplul motiv că nici până astăzi nu s-a demonstrat cum a fost posibilă, în epoca anilor ’80, realizarea unui film ca acesta, despre un „cârmaci” inconştient şi incompetent, obtuz şi ridicol, care-şi poartă „corabia” spre dezastru, în sunet de fanfară. Filmul îşi propune, în fapt, o radiografie  a societăţii totalitare, un „semnal de alarmă”privind consecinţele dezastruoase pe care le poate avea un regim dictatorial în planul vieţii social-politice, în realitatea de fiecare zi. Sigur, sensurile ascunse ale filmului nu se lasă descifrate de la prima vedere. Croaziera  începe ca o nevinovată şi tinerească excursie pe Dunăre, oferită drept premiu unor „fruntaşi pe ramură”, câştigători ai unor concursuri precum „cel mai curat loc de muncă”, „cea mai bună recitatoare”, „cel mai bun croitor din Botoşani” etc, etc. (spiritul timpului fiind foarte bine „prins” încă din aceste premise). Încetul cu încetul, însă, sensurile simbolice ale „croazierei” încep să iasă la iveală, înaintarea tinerilor excursionişti, vâslind pe Dunăre, este, neîndoios, aluzivă, traseul semnifică o înaintare prin viaţă, iar Dunărea-viaţă, la rândul ei, începe să semene cu o baltă. Urmărindu-şi tinerii excursionişti, regizorul îşi pune câteva întrebări lucide şi realiste: Cum înaintează aceşti tineri prin viaţă, cine îi îndrumă, ce modele li se oferă? Astfel s-a născut personajul pentru care a fost făcut filmul, Proca, un personaj, la rândul lui aluziv, „iubitul conducător” al expediţiei. Din Proca, regizorul Mircea Daneliuc şi interpretul, Nicolae Albani (excelent găsit, de o autenticitate tulburătoare), au făcut un monument al derizoriului moral. Personajul lui Proca joacă pe scena vieţii rolul unui om intransigent şi autoritar, grijuliu şi ocrotitor, dar este, în fond, lipsit de principii morale, temător şi laş, ca orice om care a pierdut pasul cu timpul şi face eforturi disperate, tragi-comice în „cursa” supravieţuirii. Nicolae Albani – preluând, în interpretarea sa, din imediata apropiere, un model „clasic” – comunică într-un mod foarte elocvent starea personajului. Proca se arată tare pe poziţie deşi simte tot timpul că scârţâie ceva în angrenajul pe care singur l-a pus în mişcare şi l-a „perfecţionat”, e „principial”, deşi principiile sale sunt „apă de ploaie”, se străduieşte să dea întâmplărilor sensul care îi convine, deşi întâmplările, cel mai adesea, au sens contrar. Ceea ce poate tulbura în mod special este faptul că personajul central din filmul lui Mircea Daneliuc îşi păstrează actualitatea şi în context post-revoluţionar, deşi trimiterile regizorului erau strict perimetrate la „epoca de aur”. Mircea Daneliuc este aspru în de-mascarea eroului său, prin care priveşte mai departe, nu numai spre „un personaj-model”, ci spre tarele morale ale celor „responsabili” de viitorul tinerei generaţii. Alături de Proca, filmul îl aşează pe doctorul Velicu (interpretat de Paul Lavric), un intelectual care îşi trădează profesia de dragul unui trai călduţ, numai ca să-şi menajeze comodităţile, iluziile şi nemişcarea. La fel de dur este Mircea Daneliuc şi cu generaţia sa, căreia nu îi iartă oportunismul, starea de lene intelectuală, unul dintre momentele de efect ale filmului fiind „jocul cu lingura”, un joc idiot, ca o metaforeă a stupidităţii, în care se angrenează personajele peliculei, după invitaţia fatidică, intrată în folclor (sau extrasă din folclor!) „te fac o lingură”. Din distribuţie mai fac parte Maria Gligor (partenera de viaţă, „pe măsură” a protagonistului), Tora Vasilescu (cu un irezistibil „stil familiar”în exprimare şi în comportament), Mircea Daneliuc însuşi (sub masca unui tânăr fără un rinichi, dar cu dorinţa de a trăi o viaţă „întreagă”), Ioana Manolescu (o delicată Crenguţă), Mihaela Juvara (al cărei personaj este preocupat de marile probleme ale umanităţii cu dezinvoltura discutării unor reţete culinare), Adriana Şchiopu (o reputată „linguristă”). Dincolo de adresele critice ale filmului – privind conducători ca Proca sau ca aceia vizaţi prin Proca, privind vicii de caracter sau de comportament, impostura şi semidoctismul, prostia şi aroganţa, şabloanele gândirii şi incompetenţa –, dincolo de  ţintele „particulare”, există, în Croaziera, un demers tranşant împotriva minciunii care a guvernat societatea românească a anilor ’80 (şi care persistă în lumea contemporană!). Acesta este unul dintre principalele motive care ne determină să considerăm filmul lui Mircea Daneliuc un „vârf de lance” în cinematograful de atitudine din deceniul al IX-lea al veacului XX.

autor: Călin Căliman