Comedii fantastice ale lui Ion Popescu Gopo

După ce, în deceniul anterior, laureatul cu „Palme d’Or” la Cannes (pentru desenul animat Scurtă istorie) ajunsese la lung metrajul cu actori (prin filme vesele precum S-a furat o bombă, Pași spre lună sau Faust XX), Ion Popescu Gopo realizează, în deceniul 8, alte două comedii fantastice care îi recomandă infinita sa capacitate de invenție, hazul atât de particular. Prima din aceste comedii chiar așa s-a numit, Comedie fantastică, și a fost prezentată în premieră în luna mai a anului 1975. Este vorba chiar despre un science-fiction, în care, pe Terra, sosește un robot extraterestru (construit, însă, după chipul și asemănarea pământenilor), pentru a obține informații despre experimentele Profesorului, și a rachetei construite de el. Racheta pierise, însă, cu puțin timp în urmă, într-un incendiu provocat de un personaj dubios.  Investigațiile Extraterestrului continuă, însă, el vrea să afle cu ce combustibil urma să zboare racheta. Asistenta Profesorului, Corina, convinsă că are de a face cu un ziarist, îi dezvăluie totul Extraterestrului, nebănuind că acesta venise să facă rost de energie pentru planeta lui, aflată în criză la acest capitol. Profesorul intenționa nu numai să efectueze  un zbor în cosmos, ci și să creeze în interiorul rachetei, din apa mării, viață. Astfel că se naște o mică ființă, crescută de o mamă robot, un copil care plutește în cosmos vreme îndelungată, până când Profesorul îl proiectează pe Terra, unde copilul tânjea să ajungă, pentru a-și cunoaște semenii. Care va fi „învățătura de minte” a Extraterestrului? El va duce următorul mesaj pe planeta lui: marea energie a oamenilor nu este transmisibilă și nici transportabilă, ea este umorul și fantezia lor! Jucau în filmul lui Gopo, Dem Rădulescu (Extraterestrul), Cornel Coman (Profesorul), Vasilica Tastaman (Corina); George Mihăiță (Ol), Martha Hertzog (Robotul), Horea Popescu (Directorul), Jorj Voicu (Tapirul), Petru Țăranu (Copilul), Rodica Popescu, Florin Vasiliu, Coca Andronescu, Mihai Berechet, Haralambie Boroș, Horia Căciulescu. Din echipa de filmare făceau parte operatorii de imagine Grigore Ionescu și Ștefan Horvath, scenograful Marcel Bogos, autoarea costumelor Nelly Grigoriu-Merola, compozitorul Dumnitru Capoianu, sunetiștii Dan Ionescu și Victor Cantuniari, monteuza Eugenia Naghi. O a doua comedie fantastică a lui Gopo din anii ’70 a fost Povestea dragostei (ianuarie 1977). Repovestind celebra „Poveste a porcului” de Ion Creangă, în stilul său caracteristic, Gopo l-a îmbrăcat pe purceluș în costum de marțian, în timp ce distinsa lui mamă, scroafa, nu era altceva decât o...navă cosmică, trimisă pe pământ...după flori, flori pe care extraterestra regină a Cetății de Ceară le mănâncă pur și simplu. Gopo e cuceritor prin capacitatea de invenție, ba și prin distribuție: moșul și baba sunt...Mircea Bogdan (ilustrul Flămânzilă din De-aș fi...Harap Alb) și superba Eugenia Popovici, povestitorul este Radu Beligan, iar printre celelalte personaje întâlnim cel puţin doi-trei interpreţi de clasă, pe Carmen Stănescu (Regina) și pe irezistibilul Dan Ionescu (Împăratul), dar și pe Nicolae Ifrim (Prietenul Moșului), Marian Stanciu (Prințul fermecat), Anamaria Popescu (Împărăteasa), Victoria Mierlescu (Doica), Diana Lupescu (Prințesa), Rodica Mandache, Elena Popa. Gopo îmbină, în Povestea dragostei, jocul actorilor cu desenul animat. Un moș și o babă care nu au copii decid să adopte prima viețuitoare care le va ieși în cale. Prima vietate întâlnită este o ființă ciudată, care crește într-o zi cât alții într-un an (suntem – nu-i așa? – într-o „comedie fantastică”). Dăruit cu puteri infinite, ciudatul „copil” este singurul care reușește să ducă la bun sfârșit porunca împăratului: construirea unui pod cu totul și cu totul din aur. Ca răsplată, primește mâna domniței și jumătate din împărăție. Observând faptul că strania făptură dobândește doar noaptea chipul unui prinț fermecat, prințesa îi arde veșmintele de peste zi, rupând, fără să știe, o cumplită vrajă. Pentru a-l recuceri pe prinț, domnița va trebui să întreprindă o lungă călătorie, însoțită de ciocârlanul Cicy, un soi de pasăre-om (desenată, firește). Într-o planetă foarte asemănătoare cu un stup de albine, prințul – care încălcase legile și se îndrăgostise de o muritoare – este aspru judecat și pedepsit, dar dragostea Prințesei îl va salva, schimbându-se, astfel, până și legile acestei planete îndepărtate, în care iubirea, de mult uitată, era considerată o barbarie. Iată unde duce Gopo povestea  „cuminte” a lui Ion Creangă (la rândul ei o mostră de fantezie nețărmurită și de maximă ingeniozitate)...Povestea dragostei de Ion Popescu Gopo inaugura, practic, anul cinematografic românesc 1977, „anul marelui cutremur”...

autor: Călin Căliman