site în construcție
  • „Cântecul de lebădă” al regizorului Jean Georgescu

    „Cântecul de lebădă” al regizorului Jean Georgescu

    Îndrăzneala realizării unei virulente satire la adresa birocrației, cum a fost filmul Directorul nostru,  în plin „obsedant deceniu”, nu a rămas fără consecințe neplăcute în viața și creația regizorului Jean Georgescu. Învinuit de „prezentarea generală a rămășițelor răului”, delict impardonabil – cum s-a mai spus – în contextul realismului socialist, filmul a stârnit o iritată și perfidă reacție de respingere, fapt care l-a silit pe regizor să renunțe la două „proiecte Caragiale” pe care tocmai le configurase, scenariile sale pentru Două lozuri și Telegrame fiind încredințate unui cuplu tânăr, școlit la Moscova, Gheorghe Naghi-Aurel Miheles, regizori care vor ajunge, pe această filieră, și la D-ale carnavalului.  O greșeală suplimentară imputată în acei ani regizorului Jean Georgescu a fost poziția exprimată public la Conferința cineaștilor din 1958.  Drept urmare, el este îndepărtat de pe platouri în mai 1959, sub acuzarea de sabotare a producției naționale, și supus unor dure privațiuni materiale. Concediat  de la Studioul cinematografic „București”, el funcționează câțiva ani ca instructor al unui ansamblu artistic de amatori dintr-o uzină („Grivița Roșie”). Au fost și sancțiuni pe care le considerăm, pur și simplu, inimaginabile și, desigur, inadmisibile. După cum am văzut într-un capitol anterior, regizorul Jean Georgescu se căsătorise, în anii săi parizieni din deceniul al patrulea, cu o tânără stenodactilografă, Geneviève Raymonde Beauparrain. Ei bine, acuzat că întreține relații cu imperialismul occidental, Jean Georgescu a fost obligat să divorțeze. Drept pentru care, la „Sfatul popular” al raionului Lenin din București, într-o dimineață de obsedant deceniu, s-au succedat două „operațiuni” distincte: pentru că nu putea fi desfăcută în România o căsătorie încheiată la Paris, în dimineața respectivă s-a oficiat, întâi, căsătoria lui Jean Georgescu cu Geneviève Raymonde Beauparrain, după care s-a pronunțat divorțul. Abia în 1963, regizorul revine la film. Lui Jean Georgescu i se încredințează realizarea la Studioul „Alexandru Sahia” a unui film de montaj despre istoria cinematografiei naționale, un film care se va numi Lanterna cu amintiri. În 1964 i s-a dat cineastului șansa reîntâlnirii cu Caragiale, dept pentru care în anul următor ieșea pe piață comedia Mofturi 1900, în care Jean Georgescu a „topit” cinci schițe caragialene („Diplomație”, „Amicii”, „O lacună”, „Bubico”, „C.F.R.”), angrenând, iarăși, în jocul comic, actori de efect precum Cella Dima, Ileana Iordache, Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Geo Barton, H.Nicolaide, Ion Lucian, Vasile Tomazian, Iurie Darie, Ion Dichiseanu, Horia Șerbănescu, Radu Zaharescu, Sanda Țăranu. Spre sfârșitul deceniului, filmul românesc a înregistrat și, cum i s-a spus, „cântecul de lebădă” al regizorului Jean Georgescu. Ultimul său lung metraj de ficțiune, Pantoful cenușăresei   (cu premiera în 1969) este o comedie muzicală, care – pe un scenariu de Jean Georgescu și Alexandru Culescu –  reia povestea cenușăresei pe canavaua unei idile între o casieriță a unui teatru de revistă (Ioana Pavelescu) și un medic (Dorin Varga), printre interpreți fiind, cu poftă de joc și de joacă, Petre Ștefănescu-Goangă, Stela Popescu, Constanța Câmpeanu, Geo Barton, Aurel Cioranu, Ovid Teodorescu, printre „personaje” fiind și clasicul „pantof pierdut al Cenușăresei”, iar printre dansatori Cornel Patrichi, în vogă la vremea aceea. Scenariile ofertate producătorilor după aceea – o serie de ecranizări, filme muzicale, alte proiecte Caragiale, printre care Frumoasa din Pașcău (o ecranizare liberă după romanul „Miss România” de Cezar Petrescu), Leonard, prințul viselor bunicii sau S-a găsit scrisoarea pierdută – i-au fost, toate, returnate, deși, în mod sigur, ar fi însemnat prestigioase reușite ale comediei cinematografice românești. Născut odată cu veacul, în 1901, Jean Georgescu avea să mai trăiască încă multe decenii, până la vârsta de 93 de ani. Cu cinematograful, însă, s-a mai întâlnit doar incidental, și nu ca regizor, prin 1974 își juca propriul rol (era, așadar, regizorul Jean Georgescu) în comedia regizorului Iulian Mihu Nu filmăm să ne amuzăm, în 1977 se făcea dreptate și Asociația Cineaștilor îi acorda „Marele Premiu”, „pentru merite excepționale în dezvoltarea cinematografiei naționale”, Iulian Mihu îi dedica și un film-portret de două „bobine”, criticul Olteea Vasilescu îi consacra o remarcabilă monografie, „Lanterna cu amintiri”, dar ultimii ani de viață i-a petrecut departe de lumea filmului, părăsit, însingurat, în garsoniera sa de la „cucurigu” (etajul 9) din blocul de pe strada Ion Ghica. În februarie 1994, bolnav, necăjit, uitat, la capătul puterilor, Jean Georgescu... se recăsătorea, cu asistenta sa medicală. Și peste două luni murea, lăsând, însă, pe mâini bune, moștenirea sa cinematografică. La relativ scurtă vreme după dispariția sa fizică, apărea un volum seducător al său, „Texte de supraviețuire”. Practic, acesta este „cântecul de lebădă” postum  al cineastului...

    autor: Călin Căliman
Articole Toate articolele
Despre noi
Istoria Filmului Românesc este un proiect al Asociaţiei Kinofest.
Acest site este în acest moment in varianta beta, urmând a fi dezvoltat.
Pe site sunt şi articole audio, în prezent sunt  20, la IFR: 1897-1916 şi 1917-1930.

Manager proiect: Valentin Partenie