site în construcție
  • Lumina palidă a durerii

    Lumina palidă a durerii

    Filmul lui Iulian Mihu Lumina palidă a durerii (octombrie 1980) rămâne una dintre capodoperele nepieritoare ale cinematografiei naționale. Dar iată, înainte de toate, ce scria despre Iulian Mihu regizoarea Malvina Urșianu (despre care va veni vorba în capitolul următor), la premiera filmului, în revista „Cinema” (nr. 11/1980): „De la Viața nu iartă, trecând prin Poveste sentimentală și Procesul alb, până la mai recentele Felix și Otilia, Nu filmăm să ne amuzăm, Alexandra și infernul, Marele singuratic și acum acest ultim Lumina palidă a durerii, el apare unde și cum nu te aștepți. Rareori un cineast și-a tachinat mai mult suporterii, trecându-i prin toate stările și temperaturile surprizei. E timpul ca, după acest îndelung exercițiu spiritual, să ne obișnuim cu mobilitatea de umoare, cu năvala de idei, cu efervescența acestui dăruit cineast. El rămâne interesant în succese ca și în căderi și, dacă putem fi o clipă obiectivi, trebuie să admitem că ceea ce era considerat, uneori, eșec, este consemnat drept reușită la alții. Chestiune de ștachetă. Lumina palidă a durerii îl descoperă la vârsta cinematografică la care alții se anchilozează, în plină căutare de forme noi de expresie. Generația noastră, dar și a celor ce vin din urmă, datorează lui Iulian Mihu acest reper de febrilă căutare, care ne aduce aminte tuturor că nu trebuie să ruginim în formule și prejudecăți, îi datorăm fermentul de neliniște pe care îl strecoară în fiecare dintre noi, îi datorăm faptul că, fără el, s-o recunoaștem cu toții, prieteni și mai puțin prieteni, cinematografia noastră ar fi mai monocordă și mai tristă”. Lumina palidă a durerii este o operă de care, neîndoios, filmul românesc avea nevoie, pentru a-și demonstra sieși, și altora, capacitatea de a se plasa în circuitul de valori al culturii naționale și universale. După cum s-a subliniat în cronicile de la premieră, Lumina palidă a durerii este primul film românesc în care se face simțit spațiul mioritic, în sensul pe care îl avea în vedere Lucian Blaga. Filmul înfățișează un sat autentic, o imagine „nefolclorizată” a vieții rurale, care stă la baza construcției estetice a scenaristului George Macovescu și a regizorului Iulian Mihu. Este, în filmul lui Iulian Mihu, o secvență zguduitoare, de antologie: într-o sfântă zi de Duminică a Floriilor, cu un plug și-un jug de împrumut, cu Sâmbotina – o văcuță cam costelivă –, urmată de copii, Văduva iese la arat; –    „Cine a văzut vacă înjugată? – Vezi tu acum!,  – Și pe cine pui de partea cealaltă? – Vin’ în țarină și-ai să vezi!”... Și vedem... „Boul” de hăis  este Sâmbotina, iar în locul celui de cea , într-un calm și un firesc de început de lume („Pune resteul, Lixandre!”) se înjugă femeia. Mânat de băiețașul cu nuielușa („Hai mamă, hai Sâmbotină!”) nemaipomenitul atelaj pornește... Dincolo de asemenea secvențe, absolut antologice, Iulian Mihu a cenzurat „la sânge” melodrama. Metaforele filmului, contrapunctele dialogului cu imaginea, aburul fantast în care sunt învăluite întâmplările, funcția dramaturgică și dramatică a peisajului, portretele aspre, totul și toate conferă dimensiuni cosmice universului rural cu dimensiuni spațiale, temporale și sociale, altfel, foarte exacte. Distribuția aparent eterogenă a filmului este unul din „punctele forte” ale demersului artistic. O adevărată bijuterie interpretativă realizează Liliana Tudor, în rolul Linei, personajul simbolizând și „materializând” în imagini însăși „lumina palidă a durerii” care dă și titlul filmului, actrița „de ocazie” (de felul ei, balerină de geniu) realizând unul dintre cele mai convingătoare personaje feminine din istoria filmului românesc. Toate portretele filmului – fie că sunt realizate de actori încercați, de neprofesioniști, de copii, de săteni – au deosebită pregnanță în filmul lui Iulian Mihu: Violeta Andrei, Florina Luican, Emanoil Petruț, Rodica Mureșan, Siegfried Siegmund, Andrei Finți – actori stăpâni pe meseria lor –, Geo Saizescu, Savel Stiopul, regizori cu har actoricesc, Gheorghe Marin – un neprofesionist de mare expresivitate –, Al. Racoviceanu, Ruxandra Macovescu ș. a. În performanța artistică ieșită din comun regizorul a fost însoțit de operatorul de imagine Gabór Tarko – care nu peste multă vreme se va stabili în Canada –, partitura muzicală fiind asigurată de Ludovic Feldman, Antonio Vivaldi, Hector Berlioz și Dorin Liviu Zaharia, printre ceilalți colaboratori fiind scenograful Ștefan Antonescu, autoarea costumelor Gabriela Ricșan, monteuza Elena Pașca și inginerul de sunet Dan Ionescu.   


    autor:  Călin Căliman
Articole Toate articolele
Despre noi
Istoria Filmului Românesc este un proiect al Asociaţiei Kinofest.
Acest site este în acest moment in varianta beta, urmând a fi dezvoltat.
Pe site sunt şi articole audio, în prezent sunt  20, la IFR: 1897-1916 şi 1917-1930.

Manager proiect: Valentin Partenie