Câteva tentative „experimentaliste”

Către sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60, cinematograful românesc a vădit ambiții artistice superioare. Filme precum Viața nu iartă de Iulian Mihu și Manole Marcus, Când primăvara e fierbinte de Mircea Săucan sau Anotimpuri de Savel Stiopul au fost printre primele tentative „experimentaliste” ale producției naționale, propunându-și – alături de altele din acei ani, Moara cu noroc de Victor Iliu sau Erupția de Liviu Ciulei – și o formă de de-teatralizare a creației cinematografice. În modalități diferite, astfel de pelicule optează pentru formule de povestire mai libere, „atomizând” chiar – cum s-a spus – epicul, conjugând expresia cinematografică „cu disconntinuitatea analizei psihologice (Viața nu iartă), cu expansiunea mai puternică a lirismului (Când primăvara e fierbinte), cu abundența metaforică (Anotimpuri)” – formularea aparținând criticului George Littera (în studiul „De la Moara cu noroc la Pădurea spânzuraților: în căutarea limbajului”). Premiera filmului Viața nu iartă a avut loc în februarie 1959, dar realizarea practică a peliculei se petrecuse cu doi ani înainte.  Cei doi regizori ai filmului, Iulian Mihu și Manole Marcus,  debutaseră, în tandem, încă de la absolvirea Institutului (I.A.T.C. pe vremea aceea), în 1956, cu mica bijuterie cinematografică  La mere, „o povestire după o idee de A.P.Cehov”, cu Silvia Popovici și Nicolae Enache-Praida. Punctul de plecare al filmului Viața nu iartă erau câteva nuvele de Alexandru Sahia, un scriitor agreat în epocă: „Întoarcerea tatei din război”, „Moartea tânărului cu termen redus” și „Pe câmpia de sânge a Mărășeștilor”. Se părea, așadar, că filmul, intrat în producție în vara lui 1956, va avea „drum deschis”, cei doi regizori tocmai terminaseră  un film de succes și aveau lângă ei un cuplu de operatori prestigioși, George Cornea și Alexandru Întorsureanu. Dar premisele favorabile n-au fost suficiente, filmul a avut de înfruntat serii întregi de amânări și „refaceri”, a stat blocat de cenzură luni de zile. Ridica probleme și filmul – prin formula lui novatoare, experimentalistă –, ridicau probleme și autorii: la o conferință a cineaștilor, debutantul Iulian Mihu a fost admonestat cu vehemență pentru opiniile sale „recalcitrante”. Despre ce era vorba în film?  Un tată (Romulus Neacșu) se întoarce de pe „câmpia de sânge a Mărășeștilor” cu mințile răvășite, cu conștiința încărcată: din pricina abrutizării la care l-a silit războiul, el și-a împușcat cel mai bun dintre prieteni. Un fiu (Nicolae Enache-Praida) caută, pornit pe urmele frontului, să afle cum a fost cu putință, ce s-a întâmplat cu tatăl său, cine este vinovatul pentru cele întâmplate. Tatăl își amintește. Fiul își amintește. Și viața...nu iartă. Din această perspectivă, filmul care extrage în prim-plan soarta unui om înnebunit de relele vieții (și ale războiului!) este și un rechizitoriu, un pamflet moral. Dar este, înainte de orice altceva, expresia unui cinematograf modern,care părăsește, din plecare, latura anecdotică a peliculelor moralizatoare, pentru a propune o formulă de expresie originală, „polifonică”, și, pentru vremea aceea, șocantă. Se întrepătrund, în compoziția cinematografică, patru planuri retrospective, structura dramaturgică este determinată direct de fluxul și refluxul memoriei, filmul propunând chiar o cronologie inversă a planurilor temporale. Tracasat pe parcursul realizării sale, controversat și neînțeles la premieră, Viața nu iartă rămâne, neîndoios, îndeosebi datorită structurii sale narative, neașteptat de îndrăznețe, în fondul de valori autentice ale cinematografiei naționale. În decembrie 1961 ieșea pe ecrane filmul regizorului Mircea Săucan Când primăvara e fierbinte.  Narațiunea cinematogtafică – scenariul îi are ca autori pe Dumitru Carabăț, Beno Meirovici și Mircea Săucan – se inspiră din realitățile satului românesc postbelic. Doi soldați se întorc, la sfârșitul celui de al doilea război mondial, în satul natal. Întâmplările tramei sunt narate cu emoție (filmul are și un conflict sentimental, o poveste de dragoste), dar nu anecdotica deține rolul prioritar în economia cinematografică, interesul pentru imagine și pentru dominanta lirică a intrigii direcționează căutările novatoare, experimentaliste  ale cineaștilor (operator este Costea Ionescu-Tonciu), expresia vizuală devenind elementul stilistic definitoriu. Printre interpreții acestui film performant, Ernest Maftei, Mircea Bașta, Eugenia Bosânceanu, Emil Botta, Sandu Sticlaru, Mihai Mereuță, Olga Tudorache, Gheorghe Novac. Un alt film cu evidente căutări novatoare este Anotimpuri de Savel Stiopul (cu premiera în mai 1964), un film alcătuit din patru narațiuni independente, care simbolizează cele patru „anotimpuri” ale vieții: Fantezie în major (copilăria), Incertitudini (adolescența), Arșița (maturitatea), Zi grea (bătrânețea). Regizorul Savel Stiopul experimentează îndeosebi folosirea metaforică a tonurilor fotografice: albului pur, strălucitor, luminiscent îi este asociată sugestia grației infantile, în timp ce negrul introduce întotdeauna sugestia dramatică. În distribuția filmului, pe „scara” de la tinerețe la bătrânețe, aflăm pe Luminița Zaharia, Mircea Athanasiu, Magda Popovici, Cornel Dumitraș, Dana Comnea, Tanți Cutava-Barozzi, Ștefan Braborescu...

autor: Călin Căliman