1990-2000

După câțiva ani de libertate, Studioul „Animafilm” și-a restrâns, din păcate,  treptat, activitatea, renunțând la „filmele de autor” care i-au adus faima, rezumându-se la filme publicitare, intrând într-o letargie prelungită. Aceasta, deși, în primii 2-3 ani după decembrie 1989, veteranii studioului ca și tinerii animatori au ținut să fie prezenți cu lucrări noi. Olimp Vărășteanu și-a continuat Povestea cu pești, George Sibianu  a lucrat mai departe la serialul Vreau să știu și a realizat filmul hazliu Piromanii (1991), Laurențiu Sârbu și-a terminat serialul Harap Alb, în care a investit ani de muncă,  Artin Badea a fost prezent cu Stăpânul curții (1990) și Ghidul (1991), Florin Anghelescu, după Magnetul, a lucrat la serialul Gore și Grigore, alături de alți colegi de studio (1990-1993).

Despre „moartea lentă” a Studioului cinematografic „SahiaFilm” – după „rația de libertate” post-revoluționară – s-a vorbit într-un capitol precedent. Totuși, ca excepție, documentarul de lung metraj a continuat să se manifeste, astfel de filme fiind, în primul rând, expresia unei anume „stări de libertate”, ele redând genului o calitate pierdută în vremuri tulburi, aceea a faptului de conștiință. În acest spirit au fost concepute documentarele Timișoara de Ovidiu Bose Paștina și Piața Universității-România de Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile și Sorin Ilieșiu, la care ne-am referit anterior.

Anul de „grație” 2000 rămâne – din motive, practic, inexplicabile, deopotrivă de ordin managerial, admninistrativ, obiectiv și subiectiv – un an „de pomină” în istoria cinematografiei naționale. Nu de alta, dar pe parcursul lui nu a fost prezentată pe marile ecrane nicio premieră de film românesc! Nu a existat o asemenea situație dezastruoasă de la sfârșitul primului război mondial încoace (ba chiar și anul 1920 a „marcat” vreo două premiere!). Din punct de vedere productiv s-a mai întâmplat o asemenea contra-performanță, e drept, și în primul an de după decembrie 1989 (am și semnalat-o, ca atare, la timpul cuvenit), numai că atunci existau câteva „rezerve” în portofoliul distribuitorilor cinematografici, câteva filme interzise în anii regimului totalitar, deci pe marile ecrane au ajuns unele filme românești necunoscute (sau prea puțin cunoscute) publicului larg.