Victor Iliu și Moara cu noroc

Evenimentul artistic de vârf al deceniului șase rămâne filmul lui Victor Iliu Moara cu noroc (cum ne-am obișnuit să-i spunem), La Moara cu noroc (cum scrie pe generic). La filmul său de căpătâi, regizorul a ajuns după experiența unor filme documentare (printre care Scrisoarea lui ion Marin către „Scânteia”), după primele pelicule de ficțiune inspirate de realități ale timpului (În sat la noi, Mitrea Cocor), după „intermezzo”-ul unui film-spectacol (O scrisoare pierdută), după întâlnirea cu operatorul-artist Ovidiu Gologan și după ce, cu zece ani în urmă, în timpul unei specializări la Moscova, învățase cinematograf direct de la Eisenstein. Toate aceste „elemente” l-au ajutat pe regizor să abordeze cu ambiții artistice superioare primul său lung metraj de ficțiune realizat de unul singur (celelalte fuseseră semnate în colaborare), o ecranizare, de fapt, a unei nuvele de Ion Slavici – scenarizată de Alexandru Struțeanu și Titus Popovici. Și ar mai fi un „element”, poate cel mai important, care a facilitat drumul spre capodoperă: Victor Iliu a adus cu sine gravitatea, tenacitatea, hotărârea și gospodăreasca meticulozitate a țăranului ardelean, pe care l-a moștenit și l-a asimilat din moși-strămoși, în spațiul de taină și de spiritualitate al Mărginimii Sibiului. Cu un dezvoltat simț al epicului, dar și cu uneltele poetului, Victor Iliu s-a apropiat de nuvela lui Slavici ca un bun cunoscător al Ardealului ce era, ecranul consemnând cu fidelitate comuniunea spirituală dintre literat și cineast: drama lui Slavici și-a dezvăluit implicațiile social-istorice-etice, psihologice, filosofice, estetice, într-o sinteză prielnică ecranului, portretele realiste ale filmului păstrându-și, peste decenii, vigoarea. S-ar putea vorbi pe larg, desigur, despre stilul acestui film „clasic” și „modern” deopotrivă. Despre atmosfera „de epocă”, „de mediu”, „de timp”, cu tensiunile lor psihologice, conflictuale, morale. Despre elementele unei originale poetici audio-vizuale. Despre corespondențele cinematografice ale mitologiei naționale. Despre dinamismul confruntărilor umane pe care multe din filmele ulterioare îl pot invidia. Despre fotogenia peisajului și despre calitățile picturale ale imaginii lui Ovidiu Gologan, în care albul e strălucitor, parcă arde, iar negrul  e dens, compact. Cât despre actori...Geo Barton, în rolul lui Lică Sămădău, este o prezență cinematografică pregnantă, în măsură să direcționeze destinul celorlalte personaje. Victor Iliu o descoperea atunci pe Ioana Bulcă (interpreta Anei), un mare talent cinematografic, pe care filmele românești nu s-au priceput, în continuare, să-l valorifice, decât rar și parțial. În sfârșit, Constantin Codrescu, în rolul cârciumarului Ghiță, a „echilibrat” conflictele umane, cu o prezență marcantă. Pe genericul filmului figurau multe nume rezonante, de „viitor” pentru filmul românesc: alături de Victor Iliu și Ovidiu Gologan, îi aflăm pe compozitorul Paul Constantinescu,  pe scenariștii Alexandru Struțeanu și Titus Popovici, pe scenografii Nicolae Teodoru și Filip Dumitriu, pe autoarea costumelor Florina Tomescu, pe regizorul secund Liviu Ciulei și pe operatorul secund Ștefan Horvath, în timp ce distrubuția cuprindea , pe lângă Constantin Codrescu, Ioana Bulcă și Geo Barton, pe Colea Răutu (Pintea), Marietta Rareș (Bătrâna), Gh.Ghițulescu (Răuț), Benedict Dabija (Buză Ruptă), I.Atanasiu-Atlas (Săilă Bouarul), Willy Ronea (Comisarul), Valeria Gagialov (Doamna în doliu), Sandu Sticlaru (Morți), Aurel Cioranu (Lae)... Premiera filmului – la cinematograful bucureștean „Patria”, în 26 ianuarie 1957 – a avut caracter de eveniment, operatorii studioului „Al.Sahia” au filmat festivitatea premierei și, după o developare rapidă la Laboratorul „Floreasca”, au prezentat, la sfârșitul proiecției, imaginile impresionate cu două ore în urmă, în care spectatorii din sală s-au regăsit pe ecran. Victor Iliu avea să mai realizeze un singur lung metraj, Comoara din Vadul Vechi (cu premiera în 2 noiembrie 1964), un film în care prelua discursul tragic din Moara cu noroc, adaptându-l altor realități sociale, acțiunea fiind situată în anii postbelici, terifianții ani de secetă care au urmat urgiei războiului, într-n cătun uitat de oameni și de Dumnezeu. Dincolo de cei trei debutanți de excepție ai filmului, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Ion Caramitru și Gheorghe Dinică în roluri-cheie, dincolo de trama propriuzisă, Comoara din Vadul Vechi impune – ca și Moara cu noroc – prin rafinamentul plastic, prin subtilitățile de limbaj. Regăsim pomul uscat de la margine de hotar, bătut de vânturi, care străjuia și împrejurimile „morii cu noroc”. Secvența aratului, spartul bolovanilor (cu pieile cailor, răpuși de încrâncenarea demențială, puse la uscat) sau „războiul” cu ciorile sunt doar câteva dintre momentele de virtuozitate ale peliculei, semne ale neînduplecatei „voințe de stil” a regizoruluji Victor Iliu. Din păcate, peste numai patru ani, o boală necruțătoare a încheiat prematur – la numai 56 de ani – viața celui care, în acei ani, a fost (cum a spus-o Lucian Pintilie) „cea mai înaltă instanță intelectuală a noastră, a cineaștilor, prima noastră conștiință estetică”, transfigurată, prin noblețea și strălucirea ei, într-o „conștiință criteriu”.

autor: Călin Căliman