Un original regizor româno-francez: Radu Mihăileanu

Un alt debut reprezentativ al anilor ’90 a fost acela al regizorului Radu Mihăileanu, ajuns de tânăr în capitala Franței și absolvent al Institutului de Înalte Studii Cinematografice din Paris. Filmul său Trahir, coproducție româno-franceză („Filmex” – „Parnasse Productions” – „Scarabée Films”) ajungea pe ecranele românești în primăvara anului 1994, după ce obținuse trei importante premii internaționale (la Montreal, Viarregio și Istanbul) și după o intensă circulație prin lume. În „The New York Times” din 19 martie 1994, sub semnătura Caryn Jones se putea citi, de pildă: „ Deși filmul este plasat în România, el are mai puțin de-a face cu particularitățile politicii din această țară cât cu relația pe care o au cu puterea cei forțați să trăiască în state represive, câștigând astfel o dimensiune generalizatoare”. Presa din țară nu a ezitat, însă, să caute (și să găsească) similitudini între povestea eroului cinematografic și o „biografie românească”, aceea – tragică – a poetului Ion Caraion, chiar dacă între cele două destine există, neîndoios, chiar mari  diferențe specifice. Eroul din Trahir – interpretat  de un actor belgian, Johan Leysen –, după 11 ani de detenție, face un „pact” cu securitatea, în schimbul publicării operei sale și a dobândirii „libertății”. Libertatea în cauză, este iluzorie, desigur, deoarece, vreme de aproape două decenii, poetul va fi controlat „la sânge” de către aceiași reprezentanți ai tristei instituții care l-au anchetat în anii detenției. Regizorul Radu Mihăileanu – totodată co-scenarist, alături de francezul Laurent Moussard – își așează filmul pe un suport dramaturgic realist, lucid și matur, filmul său denunțând fără fraze retorice și fără ostentații, mecanismele odioase ale regimurilor totalitare, puse în mișcare pentru compromiterea elitelor. La realizarea filmului  au contribuit și alți actori străini – printre care Mireille Perrier, Danielle Hugues –, alături de actori români – Alexandru Repan, Maia Morgenstern, Răzvan Vasilescu –, și de un operator de imagine francez, Laurent Dailland. Radu Mihăileanu avea 34 de ani când a debutat cu acest film grav și matur. Din acest punct de vedere nu avem neapărat de a face cu un „debut întârziat”, întârziată a fost doar premiera românească (din pricina unor clauze contractuale). După câțiva ani, regizorul a confirmat: Trenul vieții, cel de al doilea lung metraj al său, s-a bucurat la București, de o primire triumfală. Scria Dana Duma în „Curentul” (din 12 noienbrie 1998): „De mult n-am mai asistat la o primire atât de entuziastă făcută unui film european. Trenul vieții de Radu Mihăileanu s-a oprit la București după o staționare norocoasă la Festivalul de la Veneția (unde a primit un premiu al presei internaționale  și premiul Anicaflash), reușind să genereze standing ovations.  Și n-a fost vorba de o bunăvoință de circumstanță a numeroșilor spectatori, ci de o reacție spontană în fața unei povești care a emoționat și a unui cinema de înaltă clasă”. Comparabil – din punct de vedere tematic, valoric și chiar stilistic – cu unul dintre cele mai „titrate” filme ale aceleiași perioade, Viața e frumoasă de Roberto Begnini,  Trenul vieții este, cum s-a scris, „un admirabil film coral”, în care armonia numeroaselor voci care se fac auzite „comunică  ideile și emoțiile autorului”, pelicula dobândindu-și, astfel, pregnante trăsături de originalitate în raport cu celălalt film, tratat în stil solistic. Gândit ca un road movie , Trenul vieții este povestea unei comunități evreiești est-europene: personajele recurg la o soluție ingenioasă pentru a scăpa de deportarea în lagărele naziste (acțiunea se petrece îm 1941), înscenându-și propria deportare: se îmbarcă într-un fals tren german, cu falși prizonieri, destinația lor reală fiind Palestina, tărâmul eliberării. Performanța regizorului Radu Mihăileanu n-a fost deloc la îndemână, deoarece recursul la umor în situații tragice este un cuțit cu două tăișuri , dar testul a fost trecut cu brio. Printre interpreți, protagonistul din Trahir, Johan Leysen, alături de actori francezi și români care-și au, fiecare, „clipa de prim-plan”, portretizând personaje memorabile: Michel Muller,, Jacques Rufus, Clement Harari, Răzvan Vasilescu, Mihai Călin, Sanda Toma. Filmul relevă și un exemplar „echilibru” între haz și tâlc (amuzamentul copios „rimând” cu sensurile profunde), filmul dobândind, totodată, sclipiri particulare, prin muzica specifică, atât de personală, a lui Goran Bregovici, cu o inspirație în stare de grație. Regizorul Radu Mihăileanu – cu antecedente familiale cinematografice, dacă ne amintim faptul că tatăl său, publicistul Ion Mihăileanu, a fost scenaristul filmului Duminică la ora 6 de Lucian Pintilie – avea să confirme și în mileniul III, în special prin cariera cinematografică franceză.

autor: Călin Căliman