Un debut „de zile mari”: Mircea Daneliuc

În decembrie 1975 își începea „cursa”, o carieră de excepție în filmul românesc, regizorul Mircea Daneliuc. Primul său film, pe un scenariu al colegului de generaţie Timotei Ursu (după o idee de Petru Vintilă), s-a numit Cursa și a fost o intrare în cinematograf „de zile mari”. „Mă interesează – mărturisea regizorul în anii primelor sale filme – un cinematograf mai social”, în care să fie propulsată în prim-plan „relația individului cu mediul, cu societatea, cu el însuși, cu perechea”. Un astfel de film este Cursa. Mircea Daneliuc a găsit în scenariul lui Timotei Ursu ceea ce și-a dorit (pe urmă avea să-și scrie singur, în acest spirit, unele dintre narațiunile filmelor sale). Cursa este o poveste simplă și adevărată despre trei oameni – doi bărbați și o femeie – la drum. Acțiunea filmului se petrece pe șoselele țării: doi șoferi –  unul experimentat și trecut prin multe, altul învățăcel – transportă un utilaj greu, într-un drum lung (de vreo 600 de kilometri) de la uzina producătoare la o mină aflată undeva în nord-vestul țării; lor li se alătură pe parcurs o tânără tovarășă de drum, cu „probleme personale”. Cursa este, însă, altceva: un film – așa cum îl prevedea regizorul – despre relația individului cu mediul, cu societatea, dar mai ales cu perechea, cu el însuși. Șoferul Savu (întrupat pe ecran de Mircea Albulescu) este un tip ursuz și dur, închis în el, cu răni sufletești încă necicatrizate, un tip greoi, mătăhălos, neîncrezător în oameni, cu reacții violente, cu ieșiri necontrolate, un tip „dintr-o bucată” pe care viața l-a înrăit, l-a călit, l-a asprit și, nu o dată, l-a trădat. Dar „miracolul” filmului (pentru că, în ultimă instanță, Cursa este un film-miracol!) tocmai acesta este: pornește la drum cu niște oameni și ajunge la destinație cu alții. La capătul drumului, personajul de mai înainte este altul, se dovedește un camarad desăvârșit, un om sensibil, apropiat de semeni, în stare să le înțeleagă dramele și ezitările, să le citeasdă gândurile, un om de mare frumusețe morală, a cărui tristețe – camuflată cu grijă – nu-i poate disimula aspirația spre puritate, credința în adevăr. „Cursa” acestei metamorfoze sufletești nu ține de experiențe tranșante de viață, sau, altfel spus, poate că micile întâmplări ale cotidianului (survenite în relația individului „cu el însuși”, cu „perechea”) dobândesc semnificația unor experiențe tranșante de viață. Intrarea în cinematograf a actriței Tora Vasilescu a constituit, la rându-i, un eveniment: personajul „tovarășei de drum” este cuceritor prin sinceritate și firesc, spontan și dezinvolt, cu funcție determinantă în ecuația metamorfozelor sufletești, un personaj care are, la rându-i, o poveste amară de viață, o enigmă sufletească (pe care nici finalul, un „final deschis”, nu-și propune s-o dezlege până la capăt). „Secondantul” lui Savu (interpretat de Constantin Diplan) este un partener ideal în „tripleta la drum”, înțelegându-și foarte bine rolul său în poveste, de „moderator” al conflictelor interioare și exterioare. Directorul de imagine Florin Mihăilescu animă peisajele, prim-planurile, amintirile lui Savu cu intense culori sufletești. Regizorul Mircea Daneliuc a revenit pe platouri cu filmul Ediție specială (martie 1978), a cărui acțiune se petrece în Bucureștiul anului 1939, o lume amenințată de spectrul războiului, un context social-politic agitat, populat de personaje felurite, angrenate într-o disperată cursă a supraviețuirii, politicieni și ziariști, fasciști și legionari, comuniști și reprezentați ai forțelor publice, oameni simpli care înfruntă cu greu vicisitudinile vieții. Devenit co-scenarist – alături de  Beno Meirovici –, Mircea Daneliuc încearcă să-și apropie povestea propriu-zisă (deși personajul principal al Ediției speciale – un reporter de fapte senzaționale – va fi ajutat să înțeleagă realitățile politice și sociale de către un comunist!), dar se arată preocupat în mod special de ritmurile narațiunii, de dinamica faptică. Din punct de vedere cinematografic, astfel, filmul este „de durată”, chiar dacă respirația unora dintre întâmplările sale e „scurtă”. Bucureștiul de epocă se regăsește, viu, pe ecran, imaginile operatorului Florin Mihăilescu fixează pe ecran o lume a contrastelor, a furiei existențiale. Ștefan Iordache crează un personaj memorabil, este un „paparazzo avant la lettre”, hotărât să afle adevărul într-o epocă ostilă adevărului. Partenera sa este interpretată de Ioana Crăciunescu, care excelează și ea într-un rol de debut, etalând o candoare cuceritoare. Cu roluri bine marcate în conflict sunt și Mircea Albulescu, Paul Lavric, Zaharia Volbea și Mircea Daneliuc însuși. Cu următorul film, Proba de microfon (aprilie 1980), regizorul Mircea Daneliuc revine în actualitate, o re-distribuie în rol principal pe Tora Vasilescu, își verifică în practică un nou tip de cinema, cu „priză în direct”, ba mai mult, dă cinematografului ce e al cinematografului, scriindu-și singur scenariul, oferindu-ne, așadar, primul său „film de autor”, în care își reține și unul dintre rolurile principale, rolul unui operator de film TV, care însoțește pe reporterul TV interpretat de Gina Patrichi, în felurite anchete sociale. Cu prilejul unei astfel de anchete cunoaște o „fată fermecătoare”, Ana (Tora Vasilescu), un tip special de tânără, care ia viața în ușor și are păreri „discutabile” despre cinste, muncă, dragoste și existență. Relația celor doi constituie principala materie narativă a filmului. Filmul pune mare preț pe ciné-verité, numai că astfel de secvențe cu priză în direct (realizate în gară, în tren, pe stradă, la miliție, pe plajă, la ușa unui apartament etc.) sunt interferate, permanent, cu secvențe jucate de actori profesioniști. Sunetele străzii devin, astfel, o „probă de microfon” pentru filmul propriu-zis, iar filmul propriu-zis o „probă de microfon” în confruntarea cu viața. Aici stă iscusința și originalitatea regizorului, care – de data aceasta cu operatorul Ion Marinescu – prinde „pulsul realității” în diferite ambianțe ale cotidianului. Alți câțiva interpreți au, fiecare, cel puțin câte o secvență „a lor”: George Negoescu, Maria Junghietu, Geta Grapă, Vasile Ichim, Adrian Mazarache, Constantin Chelba. În decembrie 1980, Mircea Daneliuc a ieșit pe ecrane cu un nou film, mai puțin obișnuit, Vânătoarea de vulpi, o citire foarte personală a romanului „Niște țărani” de Dinu Săraru, cu Mitică Popescu în rolul lui Năiță Lucean, înconjurat de actori de prim rang precum Valeria Seciu, Mircea Diaconu, Gheorghe Cozorici, Zaharia Volbea, Aristide Teică, Sofia Vicoveanca, într-un film în care directorul de imagine Călin Ghibu – noul colaborator al regizorului – aduce rafinamentul și „calmul” dovedite în filmele colaborării sale cu Mircea Veroiu.

autor: Călin Căliman