Un debut de excepţie: Ioan Cărmăzan

Regizorul Ioan Cărmăzan a debutat cu un film de lung metraj, Ţapinarii, în primăvara anului 1983, pe un scenariu scris în colaborare cu Radu Aneste Petrescu, o primă parte a unei trilogii – după cum s-a dovedit ulterior – alcătuită   din Ţapinarii, Lişca şi Casa din vis. După cum o spune şi criticul Ioan-Paul Azap în pasionanta sa carte „Oamenii de pământ ai lui Ioan Cărmăzan”, consacrată acestor trei filme emblematice ale autorului, „chiar dacă nu a fost primit cu laude unanime, Ţapinarii a reprezentat un eveniment al acelor ani”.  Supralicitând, programatic, soluţia de-dramatizării, regizorul a transformat poemul său cinematografic într-o suită de tablouri monografice, unele de captivantă expresivitate, dar, cum s-a subliniat în unele cronici, opţiunea pentru mijloace rafinate de limbaj n-a contribuit decât parţial la consolidarea naraţiunii cinematografice. Dincolo de observaţiile făcute filmului la premieră (aprilie 1983), Ţapinarii a lăsat să se întrevadă, limpede, semnele de personalitate ale regizorului, pe un subiect insolit – atractiv şi pentru că îşi propunea incursiuni în universuri de viaţă necercetate –, Ioan Cărmăzan propunându-şi şi izbutind spectaculoase „deschideri” ale filmului spre metaforă. Eroii filmului, cu meseria lor aspră şi austeră, trăiesc într-un fel de matrice, din care nu se pot desprinde decât după ce înfăptuiesc câteva ritualuri ale existenţei. Modul în care regizorul înfăţişează această lume din creierul munţilor, cu permanenţele ei spirituale, cu contradicţiile dintre „tradiţional” şi „modern”, cu aspiraţiile, patimile şi duritatea de stâncă a oamenilor, modul în care regizorul stabileşte şi restabileşte relaţiile dintre „real” şi „poetic” anunţă, de la început, un cineast pentru care filmul este, deopotrivă, viaţă şi profesiune de credinţă. Imaginile filmului – realizate de un operator, atunci, „în vogă” (pe urmă a plecat în America), Anghel Deca – au trăinicia fotografiilor din „albumele de familie”. Interpreţii – printre care Remus Mărgineanu, Şerban Ionescu, Avram Birău, Zoltán Vadász, Ion Andrei, Ion Săsăran, Constantin Ghenescu,  Mariana Buruiană, Ioana Drăgan –, ca şi compozitorul Dorin Liviu Zaharia, au intuit perfect intenţiile regizorului. Şi, datorită tuturor, Ţapinarii devine, aşa cum o spunea şi scriitorul Mircea Nedelciu,  un impresionant requiem al ţapinarilor (ca breaslă, pe cale de dispariţie) şi al copacilor (ca pădure). Regizorul Ioan Cărmăzan avea să confirme relativ repede acest debut de excepţie printr-o altă bijuterie cinematografică, filmul Lişca (mai 1984), cu Ecaterina Nazare în rolul titular, un film pornit de la o nuvelă de Fănuş Neagu, scenarizată de autor împreună cu Vintilă Ornaru.  Frumos vorbeşte despre filmul Lişca scriitorul-scenarist Horia Pătraşcu: „Povestea Lişcăi este o poveste simplă şi în acelaşi timp halucinantă: o femeie, singură într-o comunitate izolată la rându-i, îşi aşteaptă bărbatul plecat pe front, în pofida tuturor datelor ce confirmă moartea violentă a aceastuia. Starea de aşteptare a eroinei , dusă parcă peste toate limitele umane, este tragică şi eroică totodată. Lişca este nu numai soţia – ar fi simplist să o considerăm astfel – dar mai ales femeia conştientă că sensul, împlinirea ei în viaţă nu se pot realiza decât alături de bărbatul ales, iubit, destinat; cât timp mai crede în existenţa acestuia, mecanismul puterii ei funcţionează ireproşabil – în momentul în care credinţa asta încetează a mai fi, acelaşi mecanism se dovedeşte şubred, vulnerabil, mintea ei cufundându-se în întuneric”. Personajul principal al povestirii şi al filmului se confundă cu interpreta, Ecaterina Nazare (sau invers!), Lişca-Nazare fiind, cum s-a scris în presa vremii, „o frumuseţe sălbatică, ciudată, pietroasă, pârguită, cu pomeţii coloraţi de sângele tânăr” care „stârneşte de la prima vedere”.
Cât despre celălalt film al regizorului din această perioadă, Sania albastră (cu premiera în februarie 1987), tot pe un scenariu de Fănuş Neagu, un film cu Diana Gheorghian şi Bogdan Stanoevici (pe când era actor şi nu ministru!), acesta este, în întregul lui, o respiraţie poetică, un intermezzo liric în creaţia regizorului, înaintea filmului substanţial, de amplă respiraţie epică şi psihologică din deceniul următor, Casa din vis...


autor: Călin Căliman