Stop-cadru la masă, în final de deceniu

 Înspre finalul deceniului 8 a apărut pe ecrane un nou film reprezentativ al „generației ‘70”, Stop-cadru la masă de Ada Pistiner (cu premiera în iunie 1980), primul și ultimul film de ficțiune al unei documentariste prestigioase, afirmată încă de la sfârșitul anilor ’60. Primul său film documentar a fpst scurt metrajul  Alb negru (1969), după care, din deceniul următor, datează un remarcabil documentar de artă, Muzeul Stork (1975), reportajul documentar Costinești la Marea Neagră (1976), apoi  filmul care a lansat-o în primul eșalon valoric al documentarului autohton, O echipă de tineri și ceilalți (1976), filmul publicitar Prevederea înlătură accidentul și reportajul Un cămin cultural (1977),  mica bijuterie poetică Și... (1978), reportajul Filmați la noi (1979), pentru ca în deceniile următoare să-și continue activitatea creatoare în acest domeniu (cu o pauză de trei-patru ani, între 1986 și 1990, când se stabilise în Israel). Câteva dintre documentarele sale solicită, neîndoios, un comentariu aparte.  Muzeul Stork, un film solid, sobru și echilibrat, rămâne printre cele mai valoroase filme despre artă realizate de-a lungul anilor de documentariștii noștri. Adevărata revelație a regizoarei avea să fie, însă, filmul O echipă de tineri și ceilalți. Era o perioadă în care viața documentarului românesc devenea din ce în ce mai grea, cenzorii deveneau tot mai vigilenți, șabloanele erau impuse tot mai sistematic, orizonturile tematice și stilistice ale filmelor se îngustau, se prescurtau văzând cu ochii. Și totuși, în aceste condiții din ce în ce mai vitrege, Ada Pistiner a izbutit o performanță ieșită din comun: să aducă pe ecran „o echipă de tineri” (lucrători la un canal de irigații) așa cum sunt ei, nu așa cum i-ar vrea cineaștii, o echipă de tineri cu gândurile, întrebările, neliniștile, speranțele, glumele,  cu munca și cu chiulul lor, cu răbdarea și mai ales cu nerăbdarea lor. Atât. Nimic mai mult. Dar era foarte mult în contextul anilor dinspre sfârșitul deceniului al optulea. Tot pe atunci, Ada Pistiner reținea atenția și prin documentarul Un cămin cultural, un film bogat în observații „mici” de viață, capabile să îndrume spre mari adevăruri. Dar cu adevărat performant era eseul intitulat, pur și simplu, Și... , povestea unor micuțe ucenice ale baletului, un film despre care criticul Eva Sîrbu scria, frumos și adevărat, la premieră: „Poemul acela despre cum se ajunge lebădă, nu neapărat în dans, dar în artă. Arta înțeleasă ca un dans. Poemul acela care ar fi rămas doar grațios dacă nu ar fi fost cu atâta luciditate dureros. Dureros în sensul tipic și specific artei care, știut este, se împlinește doar astfel: scrâșnind din dinți și cu zâmbetul pe buze. Este felul în care își face filmele Ada Pistiner, este felul în care și-a făcut și debutul în lung metraj cu Stop-cadru la masă”. Da, Ada Pistiner intra exploziv – o explozie de sinceritate – în filmul românesc, intra ca o uriașă speranță. Pentru regizoare (și nu numai pentru ea), confirmările au fost, însă, imposibile în anii ’80. Dar filmul Stop-cadru la masă (cu premiera în iunie 1980) rămâne, peste decenii, mărturia convingătoare a unui talent de excepție. „Stop-cadrul” unic al regizoarei în lung metrajul cu actori a însemnat o „radiografiere” lucidă și atentă a cotidianului, a vieții fără orizont. În acest spațiu, al unui film de atitudine, scenariul lui Ștefan Iureș și filmul Adei Pistiner derulează o dramă conjugală cu trei personaje în prim-plan: un soț revoltat împotriva traiului rutinier, ale cărui aspirații sunt minate de propriile lașități (rol încredințat unui remarcabil, actor rus, Alexandr Kaliaghin, pe care regizoarea îl văzuse, desigur, în Sclava iubirii sau în Piesă neterminată pentru pianină mecanică), o soție „incoloră, inodoră și insipidă”, cum s-a scris despre ea la premieră (interpretată ireproșabil, expresiv, de Dorina Lazăr) și o tânără amantă, care proiectează evadarea eroului pe o altă orbită a banalului cotidian (Anda Călugăreanu, ieșită din „șlagăre” și intrată într-un „rol de viață”). Ada Pistiner, cu o distribuție originală din care au mai făcut parte Esthera Neacșu, Radu Panamarenco, George Bănică, Luiza Orosz, Raluca Zamfirescu, Liviu Rozorea, Ștefan Sileanu, Sorin Postelnicu, Marian Râlea, cu Anghel Deca – director de imagine, a realizat, practic, un film foarte receptiv la sunetele realității, la sunetul „spart” al timpului evocat. Filmul Adei Pistiner reprezintă o dovadă convingătoare a faptului că filmele cele mai bune ale generației ’70 au însemnat, atât în context cinematografic, cât și în context social-politic, gesturi de atitudine. Premiat cu „Laceno d’Oro” la Avellino (în 1981), filmul Adei Pistiner ar fi meritat, neîndoios, o carieră internațională mai consistentă.

autor: Călin Căliman