Sergiu Nicolaescu, cel mai prolific regizor al anilor ‘70
Primul film important al regizorului Sergiu Nicolaescu din deceniul 8 a fost Mihai Viteazul (februarie 1971). „Niște popoare mici, antrenate în jocul de interese ale marilor puteri nu-și pot impune dreptul la rezistență decât rezistând” spunea Mihai Viteazul – ajutat de scenaristul Titus Popovici –, și filmul reliefează cu limpezime acest mesaj, rostindu-l grav, ca pe un memento. Amza Pellea este un Mihai Viteazul așa cum îl descria eminentul istoric Nicolae Iorga: o figură de ascet, arsă de flacăra dinlăuntru, cu barba în neregulă, „cu căutarea în adevăr înspăimântătoare”, fără ca actorul să facă, din acest îndreptar tipologic, o dogmă. 240 de actori și zece teatre din provincie au susținut distribuția, alături de câteva mii de figuranți, ostași, țărani, cascadori etc. Îndeosebi câteva „mari secvențe” ale filmului ies în evidență, printre care intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia sau bătălia de la Călugăreni: în astfel de momente, imaginea operatorului George Cornea atinge momente de virtuozitate. Dintre interpreți se mai impun Ioana Bulcă (Doamna Stanca), Irina Gărdescu (Rossana), Olga Tudorache (mama lui Mihai), Ion Besoiu (Sigismund Bathory), Emmerich Schäffer (Basta), Florin Piersic și Ilarion Ciobanu (frații Buzești), Mircea Albulescu (Popa Stoica), Clara Sebök (Cristina Bathory), Sergiu Nicolaescu însuși (Selim Pașa). În ianuarie 1972, Sergiu Nicolaescu prezenta în premieră cel mai valoros, cred, film al său, Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, o ecranizare a nuvelei „Moartea lui Ipu” de Titus Popovici. Părăsind superspectacolul istoric și exotic, regizorul și-a propus prospectarea nuanțată și aprofundată a unor psihologii, angrenate în întâmplări dramatice petrecute într-o colectivitate rurală transilvană din timpul celui de al doilea război mondial, în anii ocupației fasciste. „Piesa de rezistență” a filmului este personajul lui Ipu, interpretat de Amza Pellea, un personaj generos și stenic, înțelept și abil, care se joacă „de-a pisica cu șoarecii” cu comesenii îngroziți – de spaima unor represiuni fasciste –, în timpul unei savuroase și tragi-comice „cine de taină”. Și alte personaje beneficiază de interpretări remarcabile, datorate unor actori prestigioși precum Ioana Bulcă, Maria Clara Sebök, Octavian Cotescu, Gheorghe Dinică, Iurie Darie, Ștefan Mihăilescu-Brăila, Eliza Petrăchescu, Ernest Maftei, Lazăr Vrabie. Regizorul abordează în același an un gen cinematografic neîncercat, propunând spectatorilor filmul Cu mâinile curate (octombrie 1972), lăsând impresia că toată viața a făcut „film polițist”. Scenariștii Titus Popovici și Petre Sălcudeanu au pus la dispoziția regizorului un subiect cu „va urma”, inspirat din lupta dură împotriva bandelor de hoți și spărgători care acționau în Bucureștiul anului 1945. Împotriva gangsterilor din epocă, bandiți „rafinați”, borfași cu pretenții, escroci de duzină, cu nume de rezonanță în epocă și cu interpreți irepsoșabili (George Constantin era Semaca, Gheorghe Dinică era Lăscărică, Ștefan Mihăilescu-Brăila era Buciurligă), acționau, în principal, doi comisari: comisarul Roman (interpretat de Ilarion Ciobanu) și comisarul Miclovan (Sergiu Nicolaescu însuși), cel care nu procedează întotdeauna „cu mâinile curate”. Serialul va continua cu filmul Ultimul cartuș (mai 1973), dar de acolo înainte scenariul celor doi scriitori amintiți va fi preluat și continuat de alt regizor. Sergiu Nicolaescu va inventa, însă, un alt comisar, Moldovan, îl va introduce într-o altă etapă istorică tulbure, sfârșitul anului 1940, perioada demenței legionare, și, colaborând la aceast scenariu cu încă trei autori, va lansa pe piață Un comisar acuză (aprilie 1974), o poveste, așadar, cu un pistolar (Sergiu Nicolaescu însuși), vreo doi comuniști (Amza Pellea și Alexandru Dobrescu), câte un personaj-glumă (Limbă, o pușlama simpatică desenată de Jean Constantin), câte un legionar dur (Gheorghe Dinică), câte un legionar tont (Mircea Pascu), ritm, împușcături „cât cuprinde”, și încă un film de aventuri (cu „va urma” și el, peste câțiva ani) era gata. Dar regizorului Sergiu Nicolaescu începea să-i lipsească o dimensiune esențială: scenaristul Titus Popovici, și decantări valorice nu s-au mai produs atunci, deși regizorul „și-a făcut mâna” în câteva coproducții aventuroase semnate împreună cu Wolfgang Staudte sau Gilles Grangier, s-a întors în istoria îndepărtată pentru un film patetic despre niște foști oșteni ai lui Mihai Viteazul, Nemuritorii (decembrie 1974), și a ajuns în actualitate cu Zile fierbinți (decembrie 1975). În septembrie 1976, Sergiu Nicolaescu a ieșit pe ecrane cu Osânda, o ecranizare după romanul lui Victor Ion Popa „Velerim și Veler Doamne”, cu Amza Pellea în rolul lui Manlache Pleșa și cu o frumoasă poveste de dragoste în planul secund al intrigii, impunând un personaj feminin seducător, Ruxandra, în interpretarea nuanțată a Ioanei Pavelescu. În continuare, regizorul a realizat un film despre delincvenți, Accident (ianuarie 1977), minat, însă, de „locuri comune”, iar la o sută de ani de la războiul de independență, a propus spectatorilor filmul Pentru patrie (mai 1978), un nou film de amplă respirație epică și patriotică, un „jurnal de front” al anilor 1877-1878, pentru ca Revanșa (septembrie 1978) să-l readucă în atenție pe comisarul Moldovan. Filmul următor, comedia Nea Mărin miliardar (februarie 1979) a însemnat un mare succes de public. Preluând personajul simpatic și pitoresc lansat de Amza Pellea pe micul ecran și introducându-l, cu dublă identitate, într-un complicat hățiș de aventuri mafioto-marine, regizorul și-a asigurat din plecare premisele succesului. În ultimul an al deceniului, o altă surpriză cinematografică oferită de regizorul Sergiu Nicolaescu: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (martie 1980), un film „inspirat din romanul lui Camil Petrescu” care operează un transfer riscant, de la „spectacolul ideilor” la „spectacolul faptelor”...
autor: Călin Căliman
’’Intre... citeste tot
Acest site este în acest moment in varianta beta, urmând a fi dezvoltat.
Pe site sunt şi articole audio, în prezent sunt 20, la IFR: 1897-1916 şi 1917-1930.
Manager proiect: Valentin Partenie