Regizorul Geo Saizescu și ștafeta comediei cinematografice

 Un regizor tânăr – de 25-26 de ani – prelua, în 1958, ștafeta comediei cinematografice. Era Geo Saizescu (cu antecedente în filmele „de școală”), care realiza o performanță rezonantă – rămasă unică în istoria cinematografiei naționale! –, aceea de a-l convinge pe „meșterul cuvintelor potrivite”, Tudor Arghezi, să se lase ecranizat. Dorind „cu tot dinadinsul” (după cum singur o spune) să abordeze genul comic, dar să nu repete experiența predecesorului său într-ale comediei, regizorul Jean Georgescu, experiență axată pe opera lui Caragiale, Geo Saizescu s-a aplecat cu atenție asupra unui volum arghezian proaspăt apărut pe piață, „Pagini din trecut”, descoperind o schiță plină de savoare care va constitui „materia primă” a filmului său Doi vecini. Practic, regizorul și-a propus, în filmul său „de școală” (dar care va beneficia de o difuzare susținută în circuitul public al premierelor cinematografice), un insectar de mentalități și moravuri specifice perioadei în care este plasată acțiunea, anul 1928, cu tradiționalele conflicte ale epocii, printre care și antagonismul – pe atunci – incurabil dintre civili și militari, două categorii umane – pe atunci – incompatibile. Prima frază a scenariului explică limpede conflictul intrigii: „Între familia domnului avocat M. Theodorescu-Fălciu și a domnului locotenent I.G.Petrescu exista un vechi conflict care începuse chiar în ziua mutării lor în aceeași curte. Motivul: deosebirea profesională”. Filmul este strucrurat în crescendo, către punctul culminant, nu lipsit de surprize: pregătită ca o luptă pe viață și pe moarte, înfruntarea celor doi rivali – ale cărei rezultate sunt așteptate cu sufletul la gură în „anticamera” turnirului – devine un savuros „pupat Piața Endependenței”, cei doi vecini „eșuând” într-un dialog politicos și prietenesc, mai ales după ce află că sunt...consăteni. Răfuiala vecinilor este reflectată pe cinci „paliere” distincte și complementare: avocatul și locotenentul (alias Grigore Vasiliu-Birlic și Ion Lucian), doamna avocat-doamna locotenent (Carmen Stănescu – Nineta Gusti), slugile Marița și Dumitru (Mitzura Arghezi și Aurel Cioranu), Marinică și Bebe (copiii celor două familii), pisoiul și cățelul; conflictul are repercusiuni la toate aceste „nivele”, intriga comică dobândind substanță și regizorul anunțându-și ferm temperamentul de comedian. În deceniul următor, Geo Saizescu avea să realizeze patru comedii de lung metraj, trei dintre ele pe scenarii de D.R.Popescu, o colaborare care începea cu Un surâs în plină vară (film prezentat în premieră în martie 1964), o comedie lirică, tandră, petrecută în lumea satului, cu mulți comedieni de marcă angrenați în ronda bunei dispoziții precum Sebastian Papaiani în rolul lui Făniță și Florina Luican în Liorica lui, alături de Silvia Fulda, Dem Rădulescu, Matei Alexandru, George Constantin, Nineta Gusti, Draga Olteanu, Dumitru Furdui, Puiu Călinescu, Rodica Mandache, Melania Cârje.  După un intermezzo muzical, Dragoste la zero grade, în care apăreau Iurie Darie, Dem Rădulescu, Coca Andronescu, Florentina Mosora, Dumitru Rucăreanu, regizorul Geo Saizescu s-a întors la scenaristul D.R.Popescu, întâi cu filmul La porțile pământului, un story oscilant, comico-dramatic, susținut de câteva „nume noi” în filmele lui Geo Saizescu precum Marga Barbu, Ilinca Tomoroveanu, Gheorghe Popovici-Poenaru, alături de George Constantin, Dem Rădulescu, Florina Luican, Mitzura Arghezi, personajul comic din film fiind ciobanul interpretat de Dem Rădulescu, cu replica lui irezistibilă, „să ne întoarcem la oile noastre!”. Cu Balul de sâmbătă seara (1967), regizorul Geo Saizescu și-a regăsit „tonusul” comic, iar colaborarea sa cu scriitorul D.R.Popescu a reintrat pe teritorii prielnice. Filmul propune două episoade de iubire din viața unui tânăr șofer de camion cu nume „predestinat”, Papă (numele ciudat al personajului poate veni, fosrte bine, de la Papă-Lapte, dar poate fi, la fel de bine un soi de diminutiv de la Papaiani, rolul fiind scris, evident, pentru înzestratul actor): o iubire blondă, ivită spectaculos sub înfățișarea unei fete cu luminozități transparente, aflată pe o șosea, și o iubire brună, iscată la fel de spectaculos din unda unui râu. Morala nu-i greu de prevăzut, aparține folclorului universal, este aceea cu fuga după „doi iepuri”. Alături de Sebastian Papaiani, în „triada” amintită, apar (concurându-se în frumusețe) Ana Széles și Mariella Petrescu.


autor: Călin Căliman