Primul critic de film: Claymoor, alias Mişu Văcărescu

   O carte apărută relativ recent (în 2004), „Claymoor”, scrisă de confratele într-ale criticii de film, Viorel Domenico, constituie o lectură de-a dreptul pasionantă şi foarte bine documentată privitoare la primul critic de film din România, sub al cărui pseudonim se află nimeni altul decât Mişu Văcărescu, fiul  poetului Iancu Văcărescu. Claymoor era cronicarul monden al ziarului de limbă franceză „L’Indépendance Roumaine”, deţinând o rubrică foarte citită, „Carnetul high-life”-ului, consacrată unor recepţii şi baluri, spectacolelor de turneu ale unor vedete europene, autorul punctând în comentariile sale îndeosebi detalii de atmosferă, de ambianţă, privind toaletele şi coafurile participanteloor la sindrofii. Ilustrului cronicar monden i-a revenit misiunea de a saluta sosirea la Bucureşti a „minunii secolului”, cinematograful: „Enfin, il est arivée...”, notează el într-un număr al ziarului „L’Indépendance Roumaine” dinspre sfârşitul lunii mai a anului 1896;
„În sfârşit, a sosit. Această trufanda, pe care întreg Bucureştiul se va grăbi să încerce a o degusta, a debarcat ieri dimineaţă”. Amânată câteva zile – se pare, din pricina unor defecţiuni tehnice –, reprezentaţia cinematografică de la sediul ziarului „L’Indépendance Roumaine” i-a oferit prilejul comentatorului monden să publice, alături de reclamele pentru moda „lumii bune”, primele „cronici” cinematografice. După cum s-a întâmplat cam peste tot în lume  (aflăm aceasta şi din seducătoarele impresii ale scriitorului rus Maxim Gorki – care s-a întâlnit cu filmele Lumière undeva pe la Nijni Novgorod!), filmul care a stârnit cea mai mare emoţie  a fost Intrarea trenului în gara La Ciotat; publicul era prevenit de cronicarul bucureştean – după cum o arată şi criticul Viorel Domenico în volumul dedicat lui Claymoor, că „va vedea înaintând un tren adevărat în mărime naturală, cu locomotiva în cap, care fumegă pe coş şi zvârle scîntei de foc”, ba mai mult, „e atât de real încât ai senzaţia că tu însuţi faci parte din acest tablou”. Nu este de mirare, aşadar, faptul că publicul a trăit reale momente de spaimă la intrarea trenului în gară, însoţind proiecţia cu ţipete de groază, ferindu-se din calea trenului sau chiar părăsind înspăimântat sala de cinema.
Primele programe cuprindeau câte zece filmuleţe, ca la Paris, pentru ca, odată „permanentizate”, reprezentaţiile să cuprindă numai câte şase filme, dar numărul „şedinţelor” zilnice să se mărească. Însemnările lui Claymoor îşi schimbă stilul, în pas cu atracţia tot mai largă pe care o exercită cinematograful.  Dacă iniţial cronicarul nota, cu minuţiozitate, seară de seară, ca la un bal, numele personalitîţilor prezente în sala de cinema sau culoarea rochiilor purtate de doamnele „cele mai şic din înalta societate”, cu timpul – atracţia mondenă transformându-se repede în spectacol popular – Claymoor trece, la rându-i, de la cronica mondenă la notaţii despre filmele prezentate, urmând, practic, exemplul confraţilor francezi, angrenaţi în „cronici cinematografice” încă din decembrie 1895. În cronicile sale, Claymoor – care.o vreme, a publicat relatări zilnice despre spectacolele cinematografice – vorbeşte, în cronicile sale, despre „fotografie vie”, spectacolul îi pare un „fenomen luminos”, îl consideră o „experienţă feerică”. Nu suntem departe de cronicile franceze, apărute imediat după primele reprezentaţii pariziene. Trecuse un an şi aproape o lună de la prima reprezentaţie cinematografică din România, când „L’Indépendance Roumaine” anunţa , în programul zilei de luni 25 iunie, primele „Vederi româneşti”, completate cu trei scene străine din stocul mai vechi. Comentariile cinematografice ale ziarului, semnate de acelaşi Claymoor, şi-au păstrat caracterul informativ, publicitar, şi în continuare,  numai că „minunea secolului” a intrat relativ repede în anonimat, după ce nu trecuseră nici doi ani de proiecţii cinematografice, iar spectatorii fuseseră păstraţi, o vreme,  cu un preţ derizoriu al biletului de intrare (50 de bani)...

autor: Călin Căliman