Portretul „generației ’70”

Din „generația ‘70” fac parte, pe lângă Mircea Veroiu și Dan Pița,  mulți alți regizori care au avut – sau mai au – un cuvânt important de spus în filmul românesc. Printre ei, Radu Gabrea, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Stere Gulea, Ada Pistiner, despre care va veni vorba, mai pe larg, în capitole următoare. Dar „catalogul” acestei generații, în funcție de anul nașterii, este mult mai amplu: Mircea Moldovan (născut în 1936), Alexandru Tatos (1937-1990), Radu Gabrea (1937), Dan Pița (1937), Ada Pistiner (1938), Nicolae Mărgineanu (1938), Timotei Ursu (1939), Felicia Cernăianu (1940-2010), Petre Bokor (1940-2014), Tudor Mărăscu (1940-2012), Iosif Demian (1941), Mircea Veroiu (1941-1997),  Dan Necșulea (1942), Constantin Vaeni (1942), Cristiana Nicolae (1943), Stere Gulea (1943), Șerban Creangă (1944-2012), Mircea Daneliuc (1945), Dinu Tănase (1946), Andrei Cătălin Băleanu (1947), Nicolae Oprițescu (1947), Alexa Visarion (1947). Nașterea cinematografică a acestor regizori a urmat, firește, o cu totul altă cronologie. Primul dintre cineaștii amintiți ajunși la film a fost Timotei Ursu, care a „decolat” în decembrie 1971 cu filmul tineresc Decolarea, în care Emil Hossu avea un prim rol de referință, alături de Liviu Ciulei și Monica Ghiuță, pentru ca a doua sa apariție regizorală să se producă abia în 1978, cu filmul atașant Septembrie, în care revelația actoricească s-a numit Anda Onesa, iar locul predilect de desfășurare a intrigii e țărmul marin, ca și în următorul film al regizorului, Al patrulea stol (februarie 1979), în care acțiunea piesei interbelice a lui Mihail Sebastian „Jocul de-a vacanța” este mutată în actualitate (?!), și de la munte la mare (?!), printre interpreți fiind Violeta Andrei (Corina), Nicolae Iliescu (Ștefan), Boris Ciornei (Bogoiu). Regizorul Dan Necșulea, rămas, prin forța lucrurilor, în zona filmului de televiziune, a realizat în anii ’70 câteva filme de actualitate printre care Haina de piele (1972), Fata bună din cer (1977) și Muntele alb (1978), ambele cu Rodica Mandache („fata bună din cer”), Bal în Poiana Zimbrilor (1980).  În 1973 reintra în cinematograf și regizorul Mircea Moldovan (care realizase, în colaborare cu Gică Gheorghe, filmul Frații, cu premiera în septembrie 1971), printr-un film-eveniment, Vifornița (noiembrie 1973), primul film românesc care, încă din scenariul lui Petre Sălcudeanu, denunța dramele colectivizării forțate din anii ’50. Adevărurile  de viață ale filmului,  aproape...neverosimile în epocă, erau susținute de interpreți convingători precum Silviu Stănculescu, Ion Besoiu, Ernest Maftei, Luiza Orosz, Eugenia Bosânceanu. În continuare, apelând la actori îndrăgiți precum Dumitru Furdui, Maria Ploae, Emil Hossu, Sebastian Papaiani, Monica Ghiuță, alături de monștrii sacri Draga Olteanu-Matei, Marin Moraru, regizorul Mircea Moldovan realiza filme de succes precum Toamna bobocilor (mai 1975) și Iarna bobocilor (octombrie 1977), între timp abordând și registrul istoric în Pintea (august 1976), cu Florin Piersic în rolul titular, ajungând, în decembrie 1980, la două pelicule de anvergură, La răscrucea marilor furtuni și Munții în flăcări, consacrate revoluției din 1948, cu personaje istorice reale (Nicolae Bălcescu și Avram Iancu), principalele personaje ale filmelor fiind susținute de Cornel Ciupercescu și Vlad Rădescu.  După debutul din deceniul anterior cu filmul Căldura (noiembrie 1969) și după Așteptarea (cu rolul trist, de adio, al actorului Ștefan Ciobotărașu), regizorul Șerban Creangă revenea pe ecrane în februarie 1974 cu filmul Proprietarii (întrucâtva „datat”din punct de vedere tematic astăzi), dar cu „piloni” ai conflictului solizi, interpretați de Amza Pellea și Toma Caragiu, pentru a reveni cu două istorii ale mișcării socialiste din România, Speranța (noiembrie 1978), un film despre militantul socialist Ștefan Gheorghiu, interpretat de George Șofrag, și Labirintul, cu Virgil Andriescu în rolul lui I.C.Frimu. Din pricina unei tragedii familiale, Șerban Creangă avea să se retragă prematur, însă, din lumea marelui cinema.  Cristiana Nicolae își lansa în februarie 1974 cel mai valoros film al său, Întoarcerea lui Magellan, un „love story” între un tânăr ilegalist și o fată întâlnită întâmplător pe stradă, dar valoarea de durată a peliculei stă  în însușirile sale cinematografice, datorate, în mare măsură, și operatorului de imagine Dinu Tănase, și protagoniștilor, Vladimir Găitan și Mihaela Marinescu, însoțiți în distribuție de Radu Beligan, George Motoi și Cornelia Gheorghiu. Regizoarea a perseverat, cu filmul Râul care urcă muntele (decembrie 1977), povestea unui soldat adolescent pe frontul de vest al celui de al doilea război mondial, printre interpreții filmului numărându-se Gheorghe Cozorici, Valeria Seciu, Gheorghe Mezenrath, Catrinel Dumitrescu, Emanoil Petruț. În februarie 1975, după ani de experiență documentaristică, ajungea la lung metrajul de ficțiune și Constantin Vaeni, cu filmul Zidul, un film care, dincolo de elementele conjucturale ale intrigii, înseamnă cinematograf modern, proiectează o tragedie individuală în contextul unei epoci tragice. Constantin Vaeni a reținut apoi atenția prin filmul istoric Buzduganul cu trei peceți (mai 1979), un „film de idei” despre epoca domnitorului Mihai Viteazul, cu Victor Rebengiuc în rol, și cu alți actori de prim rang în distribuție precum Toma Caragiu,  Vasile Nițulescu, Ștefan Sileanu, Olga Bucătaru, Cornel Coman ș.a. Andrei Cătălin Băleanu a rămas o promisiune „nefinalizată”, după numai două lung metraje, Muntele ascuns (martie 1975) și E atât de aproape fericirea (martie 1978) s-a lăsat de cinema la numai 31 de ani, câți avea în 1978. După ani de operatorie și după experiențe regizorale la televiziune, Dinu Tănase debuta pe marile ecrane, ca regizor, cu o ecranizare, Trei zile și trei nopți (decembrie 1976), după romanul lui Alexandru Ivasiuc „Apa”, revenind cu o altă ecranizare, Doctorul Poenaru, după un roman de Paul Georgescu (mai 1978), și cu un atractiv film de actualitate, Mijlocaș la deschidere (martie 1980). Între timp, în drum spre Australia și Canada, a trecut prin regia de film, pentru o singură dată, și Petre Bokor, cu comedia Tufă de Veneția (ianuarie 1977), un film de scheciuri scris de Valentin Silvestru, cu o distribuție „de aur”, și tot pentru o dată, documentarista Felicia Cernăianu a realizat un lung metraj de ficțiune, Gustul și culoarea fericirii (octombrie 1978). În aprilie 1979 ajungea la lung metraj și Nicolae Oprițescu, cu filmul Vis de ianuarie, pe un scenariu istorico-poetic al scriitoarei Anda Boldur, cu Franz Liszt printre personaje (interpretat de Marcel Iureș). În acwlași an, ajungea la film și regizorul de teatru Tudor Mărăscu, cu filmul Bunăseara, Irina. Înspre finalul deceniului au ajuns la regia de film și operatorii Nicolae Mărgineanu, care și-a inaugurat cu filmul Un om în loden (aprilie 1979) o carieră de excepție, și Iosif Demian, care își făcea adevărata intrare în cinema, ca regizor, cu filmul din noiembrie 1980, O lacrimă de fată (după ce debutase, în colaborare cu Andrei Blaier, în februarie 1978, cu filmul Urgia). O lacrimă de fată, pe scenariul lui Petre Sălcudeanu,  rămâne unul dintre cele mai importante filme de actualitate ale sfârșitului de deceniu.

autor: Călin Căliman