Pădurea spânzuraților

   Câțiva factori au determinat, în mod decisiv, performanța cinematografică reușită de Liviu Ciulei cu filmul Pădurea spânzuraților. Am aminti întâi (și nu numai din motive cronologice) valențele literare, umane, moral-filosofice și...cinematografice ale „punctului de fugă”, romanul cu titlu omonim al lui Liviu Rebreanu, și, în aceeași ordine de idei, calitatea scenariului datorat lui Titus Popovici. Narațiunea cinematografică este structurată – ca și romanul de altfel – în funcție de personajul principal, Apostol Bologa, cu care începe filmul (când eroul încearcă spânzurătoarea destinată altuia), și cu care se încheie acțiunea, după ce el însuși va fi condamnat la moarte prin spânzurătoare. Ca erou dramatic, Apostol Bologa este „citit” prin personajele știute din roman: Klapka (Liviu Ciulei însuși), ordonanța Petre (Ștefan Ciubotărașu), generalul Karg (György Kovács), locotenentul Varga (Andrei Csiky), Müller (Emmerich Schäffer), și nu în ultimul rând Ilona (Ana Széles), ceilalți interpreți – printre care Gina Patrichi, Costache Antoniu, Emil Botta, Lászlo Kiss, Nicolae Tomazoglu, Constantin Brezeanu, Ion Caramitru, George Aurelian – având, fiecare, clipa lor în conflict, în relația cu personajele centrale. Se simte în scenariu că Titus Popovici a fost un admirator „de suflet” al prozatorului ardelean: devotamentul pentru spiritul literaturii rebreniene este dublat de o bună cunoaștere a cerințelor artei a șaptea. În primă și ultimă instanță, Pădurea spânzuraților este romanul, scenariul, filmul trezirii conștiinței de sine. Interpretarea actorului Victor Rebengiuc  în rolul lui Apostol Bologa este un al doilea „câștig de esență” al filmului. Drama eroului se conturează într-un crescendo cu acorduri grave, lumini și umbre se întâlnesc în destinul său frământat, războiul, cu insemnele sale aberante își pune pecetea pe cuget și simțire,  experiențe diverse de viață – sociale, psihologice, sentimentale – prefigurează deznodământul brutal. Actorul trece prin toate acestea cu o forță de interiorizare „tăcută”, marcând – ceea ce numeam – trezirea conștiinței de sine într-in continuu proces de limpezire, de distilare a neliniștilor, spaimelor și „dezertărilor” sufletești. „Personaj” principal în film este și imaginea operatorului Ovidiu Gologan, „pictorul cu imagini” pe care criticul și teoreticianul Florian Potra, considerându-l un „poet al metaforelor naturii (umane), surprinse în îngemănări gingașe”, îl asemăna cu Ovidiu, marele exilat de la Pontul Euxin: „cine, văzând tablourile din Pădurea spânzuraților, n-ar face imediat această apropiere? Ceața, negurile, lichefierea aerului și a solului și, pe urmă, trâmbițele de lumină ale soarelui, cu surdină – ale lunii, zbuciumate – ale reflectorului. (...) Dacă filmul lui Ciulei a avut sporuri – recunoscute – de adâncime și expresivitate, de aceste sporuri nu e străin ochiul lui Ovidiu Gologan”. Și iată-ne ajunși la „elementul” hotărâtor al performanței artistice: regia lui Liviu Ciulei, autorul acestui film – cum spunea cineva – rece în expresie și fierbinte în semnificații. Dintre momentele de virtuozitate ale filmului amintim doar câteva: marșul din pre-generic, cu stop-cadrul său avertizant, rotirea tulburătoare și iritantă a reflectorului (anunțând exploziile sufletești de mai târziu), amestecul de splendoare și decrepitudine de la castelul generalului Von Karg, trecerea lui Müller prin sârmele ghimpate ale morții, trecerea în fugă – avertizantă și ea – pe lângă „pădurea cu spânzurători”, curtea îmbibată de noroi a Statului Major și, firește, secvența întâlnirii finale dintre Apostol Bologa și Ilona, celebra „masă a tăcerii”. Păstrând, ca și scenariul, liniile de forță ale romanului – îmbogățit cu sugestii din alte proze ale scriitorului, și, în primul rând, din nuvela Ițic Strul dezertor –,  privind materia cărții dintr-un relevant unghi filosofic, refuzând o transcripție „arheologică”, filmul lui Liviu Ciulei se numără printre peliculele românești cu foarte rare „reziduri literare” și cu solide intuiții cinematografice. „Lectura” lui Liviu Ciulei din Pădurea spânzuraților interesează în mod deosebit prin implicațiile ei stilistice. În acest sens, criticul George Littera întreprinde o analiză riguroasă și pertinentă, în studiul „Pădurea spânzuraților, arta povestirii în imagini”: „Pădurea spânzuraților aduce o intuiție care lipsește celor mai multe dintre filmele noastre vechi sau noi: poliritmia. Ciulei amestecă, în general fără stridență, domoala descriere psihologică, părțile în care dintr-o acumulare răbdătoare de detalii se developează starea lăuntrică a personajului, cu narațiunea nervoasă, preponderentă în momentele de precipitare ale intrigii; schimbă pe neașteptate registrul povestirii, spulberă tensiunea cu un detaliu comic; alternează ritmurile interne ale imaginii trecând de la încetineala travellingurilor la bruschețea transfocatoarelor; dă filmului, în ansamblu, o amploare simfonică”. La Festivalul de la Cannes, în 1965, Pădurea spânzuraților a obținut o strălucită confirmare internațională: premiul  de regie pentru Liviu Ciulei. Din păcate, ceea ce putea să reprezinte un început, a însemnat sfârșitul carierei cinematografice pentru Liviu Ciulei. Aceasta, deși proiectele sale erau, realmente, entuziasmante, vizând integrarea filmului românesc în context mondial: prin Bacantele, regizorul intenționa, după cum singur a spus-o, „un răspuns estetic și de fond la Satyricon-ul lui Fellini”, pentru transpunerea Baltagului sadovenian, scenaristul italian Amidei i-a propus „un alt personaj decât Vitoria Lipan, un personaj Anna Magnani”, iar Visul unei nopți de vară a fost un decupaj de-a dreptul palpitant, care l-ar fi plasat pe Liviu Ciulei, neîndoios, în galeria marilor cineaști shakespearieni. Dar proiectele au rămas, toate, pe hârtie. Și Liviu Ciulei – unul dintre cei mai interesanți și profunzi cineaști autohtoni - și-a încheiat cariera regizoral-cinematografică în spațiul filmului de ficțiune, după numai trei filme, cu Pădurea spânzuraților...

autor: Călin Căliman