Mircea Veroiu și testamentul său cinematografic

Revenit în țară după o destul de lungă absență, un auto-exil parizian de 4-5 ani, regizorul Mircea Veroiu a făcut, în 1993, un film despre drama exilului și tragedia întoarcerii acasă, Somnul insulei, pornind de la romanul unui alt emigrant, „Al doilea mesager” de Bujor Nedelcovici. În film, un scriitor reputat se întoarce acasă (asemeni regizorului) pentru a încerca să înfrunte teroarea unui regim opresiv, ale cărui aberații sfidează limitele imaginabilului. Acolo, pe Insula Victoriei („victoria socialismului împotriva întregului popor”, cum se șoptea pe la colțuri), un omnipotent Guvernator  conduce destinele obștei, un sofisticat institut de „reeducare” uniformozează reacțiile, sentimentele și gândurile locuitorilor, o imensă cantină oferă cetățenilor sursa unică de hrană, cât despre hrana spirituală ea constă exclusiv în discursurile Guvernatorului. „Mecanismele îngenunchierii” sunt atât de bine reglate încât nu pot duce decât spre o unică, definitivă, soluție existențială. Ovidiu Iuliu Moldovan parcurge cu o implicare totală fazele simptomatice ale unei tragice experiențe existențiale, îl secondează Elena Albu (cu mare eleganță interpretativă în portretizarea unei iubite sacrificate), Marcel Iureș (cu sclipiri de frumusețe sufletească în rol de prieten), Dan Condurache (un colaboraționist fără scrupule), Rodica Mandache (cu reacții-limită de „om la capătul puterilor”), Ștefan Sileanu (un Guvernator „ideal” pentru demonstrația filmului), Mircea Albulescu, Corina Dănilă, Natașa Raab, Vlad Rădescu...În filmografia lui Mircea Veroiu au urmat alte două filme de referință, consacrate unor lumi prăbușite și unor dureroase exiluri interioare: prin Craii de Curtea Veche și Scrisorile prietenului (un film TV), regizorul a scris încă două importante pagini ale testamentului său artistic.  Ecranizarea romanului lui Mateiu I. Caragiale avea de depășit cel puțin trei dificultăți obiective. Întâi, era vorba de ecranizarea unei  creații-unicat, cu virtuți preponderent literare (rafinata orchestrație stilistică, frazele melopeice, voluptatea „coloristică” a limbajului etc.), nu tocmai ușor de transpus în imagini. În al doilea rând, regizorul n-a mai avut la dispoziție aproape nimic din „Bucureștiul crailor”. Cel de al treilea handicap a fost, desigur, epica restrânsă a romanului. În mare măsură, filmul a depășit dificultățile. Ceea ce s-a pierdut prin absența străzilor de altădată, s-a recuperat – datorită scenografului Ștefan Antonescu – prin opulența interioarelor (casa Pașadia, apartamentele Arnotenilor, bordelul și lupanarele, celelalte ambianțe filmate de operatorul Marian Stanciu cu filtre „de asfințit”). Alternarea povestirii la persoana întâi din roman, cu „spovedaniile” crailor, este înlocuită prin crearea unui personaj după chipul și asemănarea prozatorului, „vocea unui gând” devenind o ființă, cu nume, Cara (de la Caragiale, desigur), și cu renume. Regizorul Mircea Veroiu devine și el (ca Mateiu I. Caragiale)  un „confesor al crailor”, aflându-se mereu alături de personajele sale, mirat și sedus de natura lor paradoxală, amestecându-se cu Pașadia (Mircea Albulescu) și Pantazi (Ovidiu Iuliu Moldovan), cu Pirgu (Răzvan Vasilescu) și Cara (Marius Bodochi). Filmul Scrisorile prietenului, realizat în 1997, dobândea semnificații speciale la împlinirea a două decenii de la cutremurul devastator din primăvara lui 1977 și de la prăbușirea în neființă a scriitorului A.E.Baconski, ale cărui proze scurte („Cel Mare” și „Farul”) au inspirat proiectul cinematografic.  Pe „masa de lucru” a regizorului Mircea Veroiu s-au aflat, alături, în aceeași fază de creație, Mateiu I. Caragiale și A. E. Baconski (așa cum A. E. Baconski – după cum scria Eugen Simion – îl avea pe Mateiu I. Caragiale pe masa lui de lucru). În ultimă instanță, filmul lui Mircea Veroiu este și el o „scrisoare a unui prieten”, un prieten spiritual al celor doi scriitori cărora le aduce un respectuos omagiu, un „paznic de far” al tânărului debusolat – care poate fi eroul sau spectatorul misterioaselor întâmplări de pe ecran –, și un prieten devotat al cinematografului, căruia îi aduce, de asemenea, un omagiu, de suflet și de credință, prin „kinetoscopul” din far și prin seducătoarele citate din propriile filme: însuși regizorul își considera filmul un testament. Până la tragicul Crăciun al lui 1997, Mircea Veroiu a mai terminat, „pe repede”, un film, Femeia în roșu, ecranizare a unui best-seller postrevoluționar scris de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăeș, pe care l-a scenarizat singur (cu avizul și la îndemnul autorilor), destinul tragic al bănățencei Ana Cumpănașu, alias Anne Sage, care, ajunsă la Chicago, prin anii ’20, l-a dat pe mâna poliției, în anii prohibiției, pe unul dintre cei mai faimoși gangsteri ai vremii,  John Dillinger. La capăt de drum, regizorul a revenit la tema sa prioritară: drama emigrantului. „Mă bucur că despărțirea de cinematografie (impusă) pe care o sufăr se face cu acest film. Teme importante – destin, forța de a rezista împrejurărilor potrivnice, impertinența cotidiană a debutanților – se împletesc pentru acest «rămas bun»”. La scurtă vreme după premieră, regizorul și-a luat promisul „rămas bun”. La despărțirea de Mircea Veroiu, scriitorul Mircea Nedelciu (unul dintre ultimii săi colaboratori, care avea să-l urmeze curând în lumea umbrelor) scria: „Pentru că în cinematograful românesc nu mai era loc pentru poezie și rigoare, pentru rafinament și pentru stil, Mircea Veroiu s-a dus la Spitalul Fundeni și, de acolo, în zi de Crăciun, s-a dus în lumea în care e astăzi Fellini. Mă rog la Dumnezeu să-i ierte păcatele și să-l primească pe acel platou din aripa nouă a Paradisului unde se filmează pentru alinarea durerilor și iertarea păcatelor”...

autor: Călin Căliman