Mircea Daneliuc şi Iacob

Partizan constant al „filmului de autor”, regizorul Mircea Daneliuc şi-a axat opera, prioritar, pe scenarii personale (vezi şi debutul său cu filmul Cursa, scris de Timotei Ursu, sau „cazul” Cezar Petrescu, de fapt pretextul „omului din vis” din Glissando), motivele originare au fost translate, decis, spre propriul univers tematic, spre propria lume interioară. La fel stau lucrurile şi acum, când regizorul porneşte de la o proză a scriitorului Geo Bogza. De data aceasta, însă, „filmul de autor” Iacob (cu premiera în martie 1988), semnat Mircea Daneliuc, este şi un omagiu adus scriitorului care imortaliza, în urmă cu mai bine de şase decenii, „Ţara de Piatră”, şi, în urmă cu mai bine de cinci decenii, un fapt de viaţă surprins de Geo Bogza în nuvela „Moartea lui Iacob Onisia”. Cineaştii de azi, asemenea reporterului de ieri, pătrund în adâncul unor întâmplări dureroase din tragica lume a Apusenilor de odinioară, pentru a le lumina  miezul, pentru a le proiecta înţelesul la dimensiunea unor simboluri perene. Din nuvela care a stat la baza scenariului, Mircea Daneliuc a preluat doar faptul brut de viaţă: în ajunul sărbătorilor de iarnă, un om rămâne suspendat deasupra unei prăpăstii, în corfa unui teleferic, pe vreme  de noapte şi de ger, se opune din răsputeri tragicului sfârşit care-l aşteaptă, face tot ce-i omeneşte posibil pentru a-şi salva viaţa, dar toate disperatele sale încercări sunt zadarnice. Pornind de aici, filmul Iacob este, în fapt, filmul Ţării de Piatră. Sunt strânse în scenariu mărturii de infern din viaţa   subterană a Munţilor Apuseni (de odinioară şi nu numai de odinioară!): asistăm cu respiraţia oprită la ora exploziilor, când străfundurile se cutremură, participăm la momentul unic al descoperirii filonului de aur, sigilat imediat pentru a nu fi prădat, ne sunt arătate tragice accidente de muncă, devenim martorii umilitoarelor percheziţii corporale efectuate la fiecare ieşire din şut, urmărim aventurile nocturne ale holongărilor (hoţii de aur), trăim codidianul cenuşiu, de închisoare, al vieţii din colonia de mineri, asistăm îngroziţi la truda sisifică de zi şi de noapte din adîncuri, unde oamenii-spectre sfredelesc muntele cu cele mai rudimentare mijloace tehnice, stropind cu sudoare şi sânge fiecare grîunte de aur. În universul cinematografic simţim şi spiritul reportajelor bogziene din tăbăcăriile de altădată, aflăm siluete din alte scrieri ale autorului, în timp ce principalele personaje ale conflictului sunt înzestrate cu o semnificativă biografie şi viaţă personală. Iacob este minerul cu suflet de ţăran care-şi poartă crucea cu demnitate şi înverşunare, un personaj tonic prin definiţie, dăruit muncii şi crezului său până la uitarea de sine, un învingător în lupta nedreaptă cu viaţa care-l învinge. Pentru Dorel Vişan, Iacob a devenit un personaj de suflet, cu care s-a identificat pe toată aria complexă de trăiri şi stări sufleteşti ale eroului, în secvenţele finale, când personajul îşi strânge spaimele, bucuriile şi supliciul într-o memorabilă rugăciune: „Maria, Mihai, Aspazia, Veturia”, aşa sună, scrâşnit, pomelnicul care-i animă ultimele zbateri, ultimele fărâme de speranţă. Celelalte personaje dobândesc, de asemenea, identităţi aprofundate (în spiritul sugestiilor bogziene): o soţie încă tânără, văduvă cu doi plozi, Aspazia, căreia Maria Seleş îi evidenţiază simplu, dar cutremurător, condiţia de martiră; o soacră cu apucături „băbeşti” (Livia Baba, o compoziţie substanţială); un ortac, tovarăş de trudă şi suferinţă (Tripon, căruia Ion Fiscuteanu îi evidenţiază, savuros, firea de „moţ”; în sfârşit, o fetişcană ca o căprioară, cu zâmbet inocent şi pălăriuţă hoaţă (un rol superb pentru Cecilia Bârbora!), o fetişcană-căprioară, care-i taie mereu calea eroului şi pe care o aşteptăm, parcă, dintr-o clipă în alta, să muşte dintr-un măr (chiar: de ce nu muşcă Veturia dintr-un măr?). Mai joacă în film Horea Murgu, Ion Besoiu, Dinu Apetrei şi – într-o zguduitoare secvenţă-prolog – Florin Zamfirescu. Asupra acestei secveţe de început merită să zăbovim. Regizorul Mircea Daneliuc  îşi prefaţează filmul cu o secvenţă-şoc care anunţă, prefigurează deznodământul tragic. Filmul debutează, la propriu şi la figurat, exploziv: un miner, ajuns la capătul puterilor, îşi pune capăt zilelor, printr-un gest extrem, care sparge liniştea  în cioburi de durere. Operatorul Florin Mihăilescu, acest mare artist al imaginii, transformă secvenţa într-un „film în film”. Întreaga desfăşurare a intrigii, a conflictului, susţin riguros şocul iniţial, pregătind deznodământul, cea de a doua „copertă tragică”, prin argumente de tot felul – morale, sociale, filosofice, psihologice, etice şi estetice – esenţiale, la conturarea cărora contribuie în mare măsură ceilalţi colaboratori ai acestui film-eveniment, compozitorul Anatol Vieru, scnografa Magdalena Mărăşescu, autoarea costumelor Svetlana Mihăilescu, inginerul de sunet Horea Murgu, monteuza Maria Neagu. Deznodământul transformă un „caz” în drama unei colectivităţi. Într-un anume fel, Iacob este şi un film premonitoriu: explozia din film prefigurează şi explozia din decembrie ’89.

autor: Călin Căliman