Mircea Daneliuc, „pisica ruptă” și estetica urâtului

Într-un palpitant roman al său (tocmai pentru că printre personaje se află persoane reale din cinematografia „epocii de aur”), „Pisica ruptă”, regizorul Mircea Daneliuc mărturisește că a realizat primul lungmetraj din carieră, Cursa, „pândit din toate părțile”. După 1990 nu l-a mai pândit nimeni, și totuși, cinematograful său postrevoluționar – deși prolific – nu s-a ridicat decât rareori la cota de interes estetic, moral, filosofic a cinematografului anterior. Să fie adevărat, oare, paradoxul lui André Gide conform căruia „arta se naște din constrângere, trăiește din luptă și moare de libertate”? Cum spuneam, regizorul a fost foarte activ după 1989, propunând spectatorilor, în ultimul deceniu al veacului trecut șase lung metraje în premieră. Este drept, primele două dintre acestea erau filme „gândite” înainte de 1989. Primul film postrevoluționar al regizorului a fost A unsprezecea poruncă (film distins cu Marele Premiu al Uniunii Cineaștilor în 2001), o metaforă antitotalitară a cărei forță ideatică ar fi fost, desigur, mult mai mare dacă filmul ar fi putut fi realizat – prin absurd – atunci când a fost conceput, în anii dictaturii adică. Cea de a unsprezecea poruncă nu poate fi alta, în contextul dat, decât „să nu poruncești”. Chiar dacă mesajul inițial al filmului, în condițiile date, s-a diluat, A unsprezecea poruncă a marcat un moment esențial în evoluția regizorului, s-a simțit clar, în starea de spirit a cineastului, că și-a dobândit „libertatea de mișcare” (chiar dacă filmul reclama, poate, „cenzura” unui ochi critic!). În filmografia lui Mircea Daneliuc a urmat o comedie, Tusea și junghiul (cu premiera în vara lui 1992) inspirată din povestirea lui Creangă cu fata moșului și fata babei, un film care și-a diminuat la rându-i mesajul la ora premierei. Altfel stăteau lucrurile, desigur,  dacă filmul ar fi fost realizat – tot prin absurd – pe vremea în care „tusea” și „junghiul” îmbolnăveau peisajul românesc. Astfel se face că Tusea și junghiul – un film deloc gratuit la data conceperii sale –, o realizare veselă, savuroasă și spumoasă, a trecut aproape neobservat la premieră, deși umorul este,  nu o dată, exploziv, deși interpreții se întrec pe sine de-a lungul filmului – Ernest Maftei și Olga Tudorache, moșul și baba, dar și Cecilia Bârbora, Liliana Mavriș, Ilinca Tomoroveanu, ceilalți, deși toți ceillalți colaboratori ai regizorului au contribuit eficient la crearea unor momente de virtuozitate comică. După aceste două experiențe tranzitorii, regizorul a înțeles că stilul parabolic și-a trăit traiul, s-a decis să spună lucrurilor pe nume, și-a mutat disperarea și frenezia în realitatea imediată. Prima sa incursiune în actualitate a fost filmul Patul conjugal, în colimatorul cineastului intrând cam tot ce se putea din realitățile tranziției. Câștigând, efectiv, în directețe, regizorul și-a pierdut, însă, luciditatea (care a determinat capodoperele sale). Ne gândim, de pildă, la epilogul filmului său din 1993, în care a prefigurat Capitala anului 2006 („scadența” – nu-i așa? – a trecut): din oameni n-a rămas decât latura lor monstruoasă,  pe mesele lor doar niște paste făinoase, iar în paturile lor conjugale, niște amoruri hidoase, un epilog de-a dreptul fatalist – că viața...l-a confirmat parțial, asta este o altă problemă –, de fapt un mormânt pentru speranțele cineastului. La acest punct se afla regizorul când s-a apucat de un nou film, căruia i-a zis, inițial, Șoapte de amor, dar, apoi, întru ”ruperea pisicii”, i-a zis Această lehamite.  Regizorul și-a continuat, practic, demersul critic, principalul accent fiind pus pe starea dezastruoasă  a instituțiilor sanitare din România. Personajele principale erau interpretate de Cecilia Bârbora  şi Claudiu Bleonţ, care dădeau viaţă unor personaje puternice, „speciale”,  angrenate într-un conflict de mare originalitate. Acțiunea din Senatorul melcilor – urmâtorul film al lui Mircea Daneliuc -  se desfășoară pe parcursul unui sfârșit de săptămână al unui senator, un „weekend de lucru” prilejuit de participarea la inaugurarea unei turbine eoliene și agrementat cu tot ce presupune „deconectarea” într-o „casă de odihnă” moștenită de la răposatul (și-n care... a dormit o noapte chiar De Gaulle). Superbe interpretările semnate de Dorel Vișan – în rolul titular – sau de Cecilia Bârbora. În cel de al șaselea film post-revoluționar al regizorului Mircea Daneliuc , căruia i s-a spus în mai multe feluri,  întâi Allegro allarmato, apoi – tot întru ruperea pisicii – Un glonț în gât, acțiunea se desfășoară în jurul unei ambasade falimentare din lumea a treia, unde se aciuesc și câteva personaje specifice falimentului românesc,  faptele continuând să fie inspirate din actualitate (un lait-motiv al intrigii fiind alarmele false privind amplasarea unor bombe în diferite locuri publice). Ca film al „sfârșitului de mileniu”, Un glonț în gât definește, încă din titlu, starea de spirit a cineastului la sfârșit și început de secol și de mileniu...

autor: Călin Căliman