Meandre, un film înmormântat de viu

Când regizorul Mircea Săucan propunea spectatorilor filmul Meandre (asta se întâmpla în septembrie 1967), respirația criticii s-a oprit pentru o clipă: am simțit cu toții că ne aflăm în fața unui fapt artistic ieșit din comun. Critica a subliniat, atunci, faptul că filmul își depășește epoca, s-a scris că limbajul lui cinematografic va deveni accesibil unor categorii mai largi de spectatori abia peste un deceniu, ba mai mult, critica a încercat să „implementeze” valoarea culturală a filmului în conștiința publică. Dar filmul a fost retras de pe ecrane imediat după premiera sa, desfășurată într-o sală care nu făcea parte din circuitul normal al difuzării cinematografice bucureștene (la Casa Armatei), și n-a mai fost reprogramat niciodată până în anii 1990, astfel că o creație filmică de o actualitate estetică, filosofică și morală perenă, a fost înmormântată de vie, cu bună știință (invidia colegială nefiind chiar ultima dintre cauzele acestei crime). În ciuda unui asemenea tratament , filmul lui Mircea Săucan Meandre rămâne o capodoperă, trecerea anilor n-a tulburat nicidecum limpezimea estetică  și spirituală a „mesajului” său. Îndeosebi două dintre temele sale fundamentale îi susțin destinul: aceea a relațiilor dintre artist și societate (cu nuanțări privitoare la un timp istoric anume, dar și cu deschideri spre universalitate, spre universalitatea spațială și temporală) și aceea a „clopotului de sticlă” familial (cu consecințe sociale dramatice uneori). În aceste zone tematice se înscrie povestea cinematografică imaginată de scenaristul Horia Lovinescu, un dramaturg cu vădite afinități spirituale în relația cu regizorul Mircea Săucan, preocupat și ulterior de tot ceea ce determină și tot ceea ce presupune „moartea unui artist”. Principalele personaje ale intrigii sunt arhitectul Petru (interpretat de Mihai Pălădescu) și Anda, partenera sa de viață (Margareta Pogonat). Proiectele profesionale ale arhitectului Petru sunt taxate drept „prea curajoase”, drept pentru care personajul (un personaj puternic, cu o superioară morală profesională și de viață), din pricina opozițiilor întâmpinate, renunță temporar la meseria sa și se autoizolează de lume. Tandemul interpretativ Mihai Pălădescu-Margareta Pogonat din acest film rămâne memorabil peste decenii, cei doi protagoniști, ambii de un firesc cuceritor, susținând cu brio concentrația psihologică și moral-filosofică a conflictului, alături de alți interpreți din distribuție, printre care Ana Széles, Dan Nuțu, Ernest Maftei, Ion Tâlvan, Radu Dunăreanu. Dintre membrii echipei de filmare, pe lângă scenaristul Horia Lovinescu, mai amintim pe operatorul de imagine Gheorghe Viorel Todan (cu care regizorul mai colaborase la filmul său din 1962, Țărmul n-are sfârșit, un film care, din păcate, n-a avut o premieră publică în circuitul normal al difuzării), pe compozitorul Tiberiu Olah și pe scenograful Constantin Simionescu. Cu toții, sunt „autori morali” ai unei capodopere. Din păcate, pentru regizorul Mircea Săucan, experiența aceasta a însemnat „începutul sfârșitului”. Curând după Meandre, eșuat – prin forța lucrurilor – în zona unor „filme publicitare” (mijloace de subzistență!), ajutat de câțiva tineri care i-au simțit și i-au înțeles arderile și chemarea (printre aceștia fiind viitorul operator și regizor Nicolae Mărgineanu și viitorul scenarist și publicist Mihai Creangă, pe atunci studenți), Mircea Săucan s-a jucat sublim în Avaria (I, II, III, IV). „A înebunit Săucan! – se șoptea pe la colțuri. Și-a dezbrăcat eroii și i-a filmat, goi, pe fundalul mănăstirii Voroneț!”. Avaria (un film publicitar la care regizorul a ținut foarte mult) era, însă, un gest artistic de o supremă luciditate: regizorul, simțindu-și propria sufocare artistică, dar păstrându-și speranța redresării, a făcut din filmul unei intoxicări cu gaze toxice (cum suna comanda Ministerului Chimiei), filmul unei învieri! Câteva dintre replicile „care rămân” ale filmului  au darul să vorbească de la sine, fiecare cu doza sa particulară de ironie și adevăr: „fiecare sentinelă este răspunzătoare de întregul imperiu”, „nu trebuie o victimă pentru a lua proba purității aerului la mare înălțime”, „să vorbim și noi ca în cărțile bune”, „ar trebui să existe un grădinar al oamenilor” și – după frumoasa imagine filmată de operatorul Nicolae Mărgineanu, cu protagoniștii, Gabriela Alexandru și Mihai Creangă, nuzi, pe fundal de Voroneț – replica ultimului: „nu întotdeauna libertatea înseamnă nebunie”. Până la sfârșitul deceniului 7, regizorul Mircea Săucan rămâne autorul doar a trei lung metraje de ficțiune: Țărmul n-are sfărșit (filmul nedifuzat, dar despre care regizorul Victor Iliu spunea că „surprinde printr-o ciudată atmosferă și îndrăzneală de concepție, de invenție”), Când primăvara e fierbinte (o exemplară peliculă experimentală despre care s-a vorbit într-un capitol anterior) și Meandre (capodopera „care și-a depășit epoca”). Despre destinul tragic al regizorului Mircea Săucan va veni vorba într-un capitol ulterior.

autor: Călin Căliman