Grigore Brezeanu, un regizor „avant la lettre”

Regizorul Grigore Brezeanu (1891-1919), fiul unui actor consacrat al scenei româneşti, Ion Brezeanu, realiza primele filme de ficţiune ale cinematografiei naţionale, la numai 20 de ani, pe vremea în care conceptul de „regizor” nu era încă definit ca atare, de aceea putem vorbi despre el ca despre un regizor „avant la lettre”. El rămâne, peste decenii, veacuri şi milenii,  prima personalitate proeminentă a filmului românesc. Primul său pas cinematografic a fost, cum am văzut, metrajul mediu Amor fatal.
A întreprins al doilea pas cinematografic împreună cu actorul Aristide Demetriade: este vorba despre un film de scurt metraj, în şase „capitole”, Înşir’te mărgărite, inclus în spectacolul teatral cu piesa omonimă a dramaturgului Victor Eftimiu pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1911-1912 (premiera cinematografică a avut loc în spectacolul din seara zilei de 7 noiembrie 1911).
Pe afişul Teatrului Naţional, cele şase „proiecţiuni electrice” erau anunţate astfel: 1. Răpirea Ilenei Cosânzenei de către Smeul Smeilor. 2. Goana după Smeu. 3. Sosirea Smeului la ruinele sale, unde se ascunde Ileana. 4. Făt-Frumos la fântână. 5.Sosirea lui Făt-Frumos la curtea lui Alb-Împărat. 6. Lupta dintre Smeu şi Făt-Frumos. Reacţiile presei au fost contradictorii, mergând de la elogii entuziaste (vorbindu-se despre „minunate vederi după natură, potrivite acţiunii şi personajelor basmului” – cum se scria în „Adevărul” sau considerându-se  că „am asistat la o inovaţie foarte originală care a contribuit la efectul artistic al poemului şi care a plăcut foarte mult publicului: prin proiecţiuni electrice s-au reconstituit pertea de pură evocare a poemului, scenele povestite care se petrec în afară de rampă” – cum se scria în „Minerva”) până la respingeri brutale („E nedemn şi penibil ca în acelaşi timp să auzi versuri româneşti frumoase (...) pe o scenă splendidă şi să vezi desfăşurându-se un film săltăreţ ignobil, demn de o grădină de mahala, sub pretext că se fac puneri în scenă ... à la Reinhardt; chipul cum s-a reluat Înşir-te mărgărite anul acesta constituie o nedemnitate” – se scria în „Universul”). Oricum ar fi fost privit în epocă,  cinematograful românesc reclama performanţe superioare.  
Astfel s-a iniţiat un foarte ambiţios proiect în epocă, filmul de lung metraj Independenţa României, profitându-se şi de o conjunctură prielnică: în 1912 se împlineau (şi se sărbătoreau) 35 de ani de la Războiul de Independenţă din 1877-78. Iniţiativa realizării unui asemenea film s-a datorat tânărului Grigore Brezeanu, sprijinit de o asociaţie de artişti ai Teatrului Naţional din Bucureşti, din care făceau parte Constantin Nottara, Aristide Demetriade, Ion Brezeanu, Petre Liciu, Vasile Toneanu, Nicolae Soreanu şi Grigore Brezeanu însuşi. Mai întâi a adus în combinaţie pe Leon Popescu, moşier şi proprietar al Teatrului Liric din Capitală, „om cu stare, senator şi mare iubitor al artelor”, care i-a avansat o sumă enormă în epocă – între două sute şi patru sute de mii de lei –, a angajat un operator francez (pe Franck Daniau), a improvizat un studio în curtea Teatrului Liric, iar între timp Grigore Brezeanu şi Leon Popescu au obţinut şi sprijinul Ministerului de Război, care le-a pus la dispoziţie o imensă figuraţie, regimente întregi de ostaşi, cu tot echipamentul şi armamentul necesar. Lăudabilă iniţiativa criticului Tudor Caranfil de a recupera contribuţia la acest film – în mare parte uitată – a actorului Aristide Demetriade: era mai mult decât firesc ca reputatul actor să sprijine, cu experienţa sa artistică tentativa cinematografică a unui tânăr de numai 20 de ani.
Din păcate, concluzia criticului, la capătul cercetării sale, este nefericită: minimalizarea rolului jucat de Grigore Brezeanu la realizarea filmului Independenţa României mi se pare o eroare  inadmisibilă, un „păcat capital”.
De altfel, regizorul Nae Caranfil, în superbul său film Restul e tăcere, consacrat începuturilor cinematografiei naţionale,  aşează lucrurile în matca lor firească.  Pentru filmul său, Grigore Brezeanu (şi nu altcineva!) era distins în octombrie 1912 cu medalia „Bene merenti” clasa a II-a. Regizorul Grigore Brezeanu – al cărui organism firav n-a rezistat unei epidemii iscate încă în anii războiului – a murit, însă, foarte tânăr, în 1919, la numai 28 de ani.
„Sărmanul Grigoraş Brezeanu – scria, atunci, unul dintre apropiaţii săi, poetul Emil Isac. Câte idealuri nu s-au stins în trupu-i hodorogit...De câte ori, până noaptea târziu, nu clădeam castele în Spania. « –Vom duce în Europa lumea românească cu filmele noastre!» Aşa spuneai, Grigoraş Brezeanu. Şi te-a apucat de braţ moartea şi te-a dus în lumea în care filmul nu mai luminează niciodată. A rămas văduvă ideea!”...

autor: Călin Căliman