FILMUL DE ARTĂ LEON M. POPESCU

La rubrica „Ecouri” a ziarului „Rampa”, condus de N.D.Cocea, se putea citi în 26 martie 1913 următoarea notiță: „Suntem informați, din izvor bun, că d-l Leon Popescu, proprietarul Teatrului «Leon Popescu», fost Liric, e pe cale să înființeze în București o mare casă de cinematografie, cu scopul de a da numai filme românești, jucate fie de actorii noștri, fie de o trupă străină special angajată în scopul acesta”.
Efectiv, la numai câteva luni după premiera lung metrajului Independența României, stimulat de experiența pozitivă a acestui film, Leon Popescu pune bazele unei importante case de producție cinematografică pe care o va intitula „Filmul de artă Leon M.Popescu”. Într-o altă notiță de ziar anticipativă se vorbea despre marile șanse de reușită ale acestei case de producție, datorită faptului că are la bază un „mare financiar” și niște „străluciți artiști ronâni, în frunte cu cera mai minunată tragediană modernă a noastră”. Marele financiar era, firește, Leon Popescu, iar minunata tragediană modernă era actrița Marioara Voiculescu, cea care continua – după retragerea lui Alexandru Davila – activitatea   companiei de teatru înființată de acesta cu doi ani în urmă. Compania „Marioara Voiculescu” cuprindea, într-adevăr, niște „străluciți artiști”, actori de mare valoare precum Constantin Radovici – care jucase cu succes și la „Burgtheater”-ul din Viena –, Ion Manolescu sau G.Storin, o „garanție sigură”, care justifica ideea lui Leon Popescu de a angaja întreaga trupă, pentru o producție cinematografică de continuitate. Ca operator pentru filmele Casei, Leon Popescu l-a avut tot pe Franck Daniau – pe care-l adusese în țară pentru Independența României –, ajutat de alt operator francez, Alphonse Chagny și, se pare, de italianul Demichelli, în timp ce specialistă în montaj era soția lui Daniau, Paule Cambon. Punctul nevralgic al Casei de producție era, însă,  regia. În condițiile date, „regia” o semnau, alternativ, Marioara Voiculescu, Constantin Radovici și scriitorul Haralamb Lecca (acesta din urmă se ocupase de regia de teatru pe vremea în care fusese director al Teatrului Național din Iași), dar niciunul nu cunoștea regia de film. Prima proiecție cu o producție a „Filmului de Artă Leon M.Popescu”, în „cerc închis”, a avut loc în 11 iunie 1913, la cinematograful bucureștean „Clasic”, cu filmul Amorurile unei prințese, regizat de Marioara Voiculescu, cea care avea și rolul titular, în distribuție cu Gh.Storin și Mitzi Vecera-Ionescu.
Printre spectatorii acestei premiere, numeroși scriitori și oameni de teatru precum N.D.Cocea, Mihail Sorbul, Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Ion Minulescu, A.de Herz, Corneliu Moldovanu. După două săptămâni, a urmat o altă premieră a Casei, filmul Răzbunarea, regizat de Haralamb Lecca, de fapt o ecranizare a dramei caragialene „Năpasta”, cu numele personajelor schimbate, fapt sancționat aspru de presa vremii. Jucau în film Marioara Voiculescu (Fira), Iancu Petrescu (Sandu), Ion Manolescu (Florea). Premierele se țineau „lanț”: la 1 iulie 1913 putea fi văzut filmul Urgia cerească, scris și realizat de Constantin Radovici, care juca și rolul principal, alături de Mitzi Vecera-Ionescu și Elena Crissenghi. Numai că   „afacerea” lui Leon Popescu cu Compania Marioara Voiculescu n-a ținut mult. Nu trecuseră decât câteva luni de la premiera filmului Amorurile unei prințese,  când, între părțile contractante ale colaborării au izbucnit litigiile, soldate cu lungi și obositoare procese. Leon Popescu s-a judecat îndelung, din pricini diferite, atât cu membrii companiei teatrale cât și cu colaboratorii francezi. La data izbucnirii conflictului – în toamna anului 1913 – „Filmul de Artă Leon M.Popescu” avea terminate o serie de alte lungi metraje, pe care le-a prezentat pe ecrane doar atunci când situația a permis-o, după luni sau chiar ani  de așteptare. Așa s-a întâmplat cu filme precum Spionul (cu premiera în septembrie 1914), în care jucau Constantin Radovici și Marioara Voiculescu, Detectivul (prezentat pe ecrane în martie 1915, cu aceiași protagoniști, Constantin Radovici având chiar un dublu rol) sau Dragostea marinarului (cu premiera în iunie 1916). Cât despre Leon Popescu (1864-1918), el a fost „pus sub interdicție” după ce, se zice, ar fi dat foc, cu propria-i mână, filmelor pe care le adăpostea într-o magazie a Teatrului Liric, în decembrie 1917, și, învins de firea sa păcătoasă, tracasat de nesfârșitele procese în care a fost angrenat, lovit de o întunecare mintală precipitată, avea să fie condus pe ultimul drum în aprilie 1918, la 54 de ani, de către foștii colaboratori și de „neconsolata” familie care, cu numai câteva luni în urmă, susținuse punerea lui sub interdicție, invocând drept argument al dezechilibrului mental faptul că „investise sume mari cu filme de cinematograf în speranța unor câștiguri fabuloase, dar fără nici un beneficiu”.

autor: Călin Căliman