Ecourile epocii în filmele anilor ‘50

Primele două lung metraje ale anilor ’50 au fost două „filme uitate”: unul, programatic uitat, În sat la noi de Jean Georgescu și Victor Iliu, celălalt, probabil, pe bună dreptate uitat, Viața învinge de Dinu Negreanu, marcate, ambele, într-un fel sau altul, de „semnele timpului”.
După un lung metraj dedicat șantierului, era mai mult decât „normal” – în spiritul vremii – să urmeze o producție consacrată prefacerilor sociale și politice din lumea satului și, ca un corolar, un film despre dezvoltarea industrială a țării.  Cele două lung metraje au fost anticipate de un metraj mediu mai puțin supus avatarurilor vremii, Bulevardul Fluieră Vântu‘ de Jean Mihail, o agreabilă „farsă bulevardieră” – cu conotații electorale și cu acțiunea plasată într-o capitală de județ din deceniul al patrulea – interpretată de Jules Cazaban, G.Timică, Ion Finteșteanu, V. Maximilian, Radu Beligan. Premiera filmului În sat la noi avea loc în septembrie 1951.
Misiunea incursiunii cinematografice în lumea rurală a timpului a revenit unor regizori destul de diferiți din punct de vedere temperamental și al formației artistice: Jean Georgescu și Victor Iliu. Un regizor, așadar, citadin prin excelență (dar cu o remarcabilă experiență cinematografică la activ) și un regizor mult mai puțin experimentat – la data respectivă –, dar un bun cunoscător al lumii țărănești, descendent din spațiul de taină al Mărginimii Sibiului. Rezultatul temerarei lor întreprinderi cinematografice? Dincolo de presiunile tematice ale timpului, „un răspuns polemic la idilismul operetistic al vechilor noastre filme” – după cum sublinia criticul George Littera în postfața volumului „Fascinația cinematografului” de Victor Iliu.
Dar iată cum primea filmul și poeta Nina Cassian în „Contemporanul” din 21 septembrie 1951: „Un câmp, o uliță, o ogradă, o fată cu o ie înflorată, trecând zorită drumul, o casă: suntem, într-adevăr suntem, În sat la noi. De cum auzi primele replici rostite în grai românesc, simți o puternică emoție, care suie cu fiecare imagine: emoția mereu proaspătă de a vedea un film al nostru, rod al muncii noastre, un film despre viața noastră. Recunoști priveliștile, recunoști oamenii, recunoști faptele lor și te simți acasă la tine (...). Trecutul își mai flutură umbrele în priveliști și în oameni. Dar, treptat, și priveliștile și oamenii se smulg din trecut, leapădă rămășițele trecutului și cresc viguros spre o viață nouă”. Neîndoios, acest „film uitat” ( în care jucau Constantin Ramadan, George Manu, Nucu Păunescu, Aurel Ghiţescu, Liviu Ciulei –  da, aceasta era intrarea în cinematograf a actorului de 28 de ani Liviu Ciulei! –, Andrei Codarcea, Nana Ianculescu, Valentina Cios, Vasile Lăzărescu, Ludovic Antal, Natalia Arsene) merită o reconsiderare, îndeosebi datorită temerarei tentative de a surprinde – recurgem din nou la opinia criticului George Littera – „fizionomia adevărată a satului românesc: peisajul, portul, chipurile, totul respiră autenticitate, poartă o amprentă specifică”.
În filmul lui Dinu Negreanu Viața învinge, pornit de la un scenariu simplist al dramaturgului Aurel Baranga,  intelectualului „de tip vechi”, aflat în solda serviciilor de spionaj străine, îi este opus intelectualul „de tip nou”, dăruit cu trup și suflet meseriei și țării. Distribuția de elită – din care au făcut parte George Vraca, Irina Răchițeanu, Valentin Valentineanu, G.Ciprian, A.Pop Marțian, Fory Etterle – n-a făcut altceva decât să evidențieze,  prin prestanța și prestația actorilor, precaritatea și schematismul rolurilor.
Regizorul – concordant cu timpul său –  a mai realizat, în 1953, un film cu trimiteri istorice, Nepoții gornistului, ale cărui personaje s-au apropiat de actualitate în filmul următor, realizat peste un an, Răsare soarele, pentru ca, imediat după aceea, în 1955, regizorul și personajele sale să lupte cu bandiți parașutați prin munți, în filmul Alarmă în munți, iar în 1957, pe un scenariu de Petru Dumitriu, să rămână în zona conflictelor de clasă, în filmul Pasărea furtunii.
Interesant este altceva: regizorul Dinu Negreanu, caracterizat sec în dicționare – „la începutul cinematografiei socialiste – principal realizator al filmelor de ficțiune cu caracter propagandistic” – și adversar neîmpăcat al imperialismului occidental, s-a stabilit, din 1968 (!), ... în Statele Unite ale Americii, renunțând la „lupta de clasă”. Și acest destin este, neîndoios, un „semn al epocii”...
Dacă filmele regizorului Jean Mihail Brigada lui Ionuț (1954) și Râpa dracului (1957) au fost profund marcate de semnele timpului, dacă  regizorul Victor Iliu n-a fost foarte inspirat când și-a propus să ecranizeze romanul sadovenian Mitrea Cocor – atins, el însuși, de ecourile epocii –, a fost binevenită, credem, ecranizarea nuvelei lui Marin Preda Desfășurarea (1955), în regia lui Paul Călinescu. Chiar dacă, din punct de vedere strict tematic, filmul pare „datat”, filmul rămâne un moment marcant al epocii investigate, îndeosebi prin modul în care a fost portretizat eroul principal, Ilie Barbu, în interperetarea mai mult decât convingătoare a lui Colea Răutu.  

autor: Călin Căliman