Premiera peliculei lui Lucian Bratu Un film cu o dată fermecătoare a avut loc în martie 1967.
Filmul a pornit de la un scenariu (fermecător) al lui Radu Cosașu, povestea unei fete (fermecătoare), Ruxandra, interpretată de o actriță (fermecătoare), Margareta Pâslaru, o fată care încearcă să-și facă loc în tentanta lume a filmului – deși căzuse la examenul de admitere la Institutul de Teatru –, recurgând la o adevărată strategie a epatării, cochetând cu viața, cu întâmplările vieții, într-o plutire mai mult sau mai puțin indiferentă, flanând pe străzile neatinse de degradare ale Bucureștiului, oferindu-și o cafea în locuri frecventate de artiști, dând, din când în când, probe cinematografice, frecventând teatrele și asistând la curse de cai pe hipodrom.
Atât în scenariu cât și ulterior, în film, personajul este privit cu ironie, condescendență și compasiune, iar din punctul de vedere al interpretei, cu auto-ironie. Nicidecum personajul acesta „fermecător” n-a fost propus ca model existențial. Am zice, dimpotrivă. Scenaristul Radu Cosașu și, apoi, regizorul Lucian Bratu au avut, totuși, un „model” în tentativa aducerii pe ecran a unui asemenea peronaj: noul val francez. Eroina din Un film cu o fată fermecătoare continuă parcă personajul din filmul lui Jean-Luc Godard A-ți trăi viața, oscilează între doi bărbați ca în filmul lui François Trufaut Jules și Jim (între regizorul „existențialist” Paul și inginerul „cu picioarele pe pământ” Șerban), își pierde vremea în așteptarea unui verdict, ca eroina titulară a regizoarei Agnès Varda Cléo de la 5 la 7. Superficialitatea și aerele de vedetă ale eroinei sunt tratate cu umor, cu finețe, și – așa cum anticipam – cu complicitatea interpretei, Margareta Pâslaru, într-unul dintre cele mai convingătoare roluri de pe ecran, tratat cu detașare, înțelegere și inteligență, cu zâmbet și cu nevinovate indiscreții. În general, trimiterile cinefile ale autorilor sunt – și peste ani – atașante, de la apariția epatantă a Ruxandrei în ipostaza Anitei Ekberg din filmul lui Federico Fellini La Dolce Vita până la dialogul pus sub semnul unei seducătoare improvizații dintre... criticul D.I.Suchianu, scriitorul Romulus Vulpescu și fotbalistul Emmerich Jenei, la o masă de cârciumioară.
Cei doi parteneri ai eroinei erau interpretați (cu farmec, și ei!) de Ștefan Iordache (Paul) și Emmerich Schäffer (Șerban), într-o distribuție din care mai făceau parte Marin Moraru, Grigore Gonța, Dorin Varga, Ileana Stana Ionescu, Victoria Medeea, Petre Gheorghiu.
Cronicile care au apucat să apară îmediat după premieră au apreciat prospețimea filmului, cronica mea din revista „Contemporanul” se încheia chiar cu constatarea că „un aer proaspăt adie dinspre Buftea”.
Replicile n-au întărziat să apară: dinspre Buftea nici vorbă să vină aer proaspăt, vin...mirosuri pestilențiale. În presă au apărut sentințe definitive de condamnare a filmului. În „Luceafărul” de pildă se scria negru pe alb: „Pelicula lui Cosașu și Bratu nu e educativă, dimpotrivă, e imorală prin echivoc și fofilare, deci nu e film, ca să nu mai spunem operă de artă, deci e improbabil că are ce căuta pe ecrane”.
Reluarea filmului – la 23 de ani de la premieră –, în primăvara anului 1990, ca „o a doua premieră”, însemna, deopotrivă, un act de dreptate, dar și tentativa elucidării acestui caz de film „pus la zid” la sfârșitul anilor ’60, un caz răsunător în istoria cinematografiei naționale.
În „Noul Cinema” din martie 1990, Dana Duma scria despre Un film cu o fată fermecătoare: „Răsfoirea dosarului de presă este dătătoare de fiori: în anul de grație 1967, câînd o relativă deschidere spre lume a României dădea iluzia libertății (și) în artă, majoritatea criticilor s-au năpustit asupra peliculei scrisă de Radu Cosașu și regizată de Lucian Bratu cu o nemaîntâlnită intoleranță. Un atac declanșat și dirijat – se pare – «de sus». Acuzația de cosmopolitism este neînsemnată față de cea formulată cu vehemență că «personajul principal nu e tipic și contravine moralei noastre comuniste». Iată încă un exemplu de protocronism nefast: cu șase ani înaintea conferinței de la Mangalia se contura tiparul strâmt și strâmb al «eroului model». Sau, poate, erau ticuri jdanoviste rămase din obsedantul deceniu. Un rudimentar aparat critic a fost folosit pentru înfierarea autorilor și a cronicilor (foarte puține) care apreciau prospețimea filmului. Apelând la un grosolan joc de cuvinte, comentariul din „Luceafărul” punea la punct pe un critic partizan, replicând: «nu miresme, ci miasme adie dinspre Buftea». De ce atât dogmatism în perioada când, vorba lui Alexandru Paleologu, «dictatura părea promițătoare»?”. Răspunsurile, azi, sunt simple, deși în epocă erau greu de dat. După cum s-a aflat peste ani, tot circul a pornit de la faptul că pe tovarășa Elena Ceaușescu (viitorul „cabinet 2”) au cam deranjat-o nurii Margaretei Pâslaru...De aici, toată drama din epocă a fetei fermecătoare...
autor: Călin Căliman
’’Intre... citeste tot
Acest site este în acest moment in varianta beta, urmând a fi dezvoltat.
Pe site sunt şi articole audio, în prezent sunt 20, la IFR: 1897-1916 şi 1917-1930.
Manager proiect: Valentin Partenie