Documentariștii anilor ‘80

Condus, în continuare, de Aristid Moldovan, care a fost director al studioului vreme de 34 de ani (!), între 1954 și 1988, Studioul „Alexandru Sahia”  a rămas principalul emisar al filmului documentar românesc de calitate  și în deceniul al IX-lea, chiar dacă respectiva perioadă a fost neprielnică, din pricina unei cenzuri aberante, filmului românesc în general,  și filmului documentar în special, date fiind, prin forța lucrurilor,  relațiile directe ale acestuia cu realitățile „societății socialiste multilateral dezvoltate”. Există un regizor, de pildă, și nu un regizor oarecare, ale cărui scurt metraje  importante din anii ’80, toate, au rămas interzise în epocă, ele fiind reabilitate abia în anii 1990. Este vorba despre filme documentare ale regizorului Laurențiu Damian precum Pe unde am fost și am colindat, Maria Tănase, Cota zero. Anii ’80 au însemnat, în altă ordine de idei, pentru câțiva dintre maeștrii filmului documentar românesc, anii ultimelor filme. Despre doi dintre acești regizori, o vorbă în plus. Oprește-te trecătorule! ne-a spus, în anul 1981, regizorul Slavomir Popovici, plimbându-ne pe aleile „cimitirului vesel” din Săpânța, invitându-ne imperios la reflecție. Însoțit de colaboratoarea sa statornică, Gabriela Ionescu, Slavomir a mai realizat, apoi, doar două filme. Întâi a filmat, nu fără strângeri de inimă, Mutarea bisericii Olari (1982), pe urmă  a mai apucat să facă un film prin părțile Severinului, unde și-a ales „subiectul de adio”: Nuntă pe Valea Carașovei (1983). Printr-o stranie coincidență, la o săptămână după „marea trecere” a lui Nichita Stănescu (care venise la București, în acel tragic decembrie 1983, venise să moară tot de la o nuntă de pe Valea Carașovei!), s-a stins și Slavomir Popovici. Regizorul Mirel Ilieșiu a rămas printre noi până în martie 1985. A lucrat la filme documentare până în ultima clipă. În toamna anului 1981 prezenta pe ecrane – în program cu ... Kramer contra Kramer! – mica bijuterie cinematografică Liniștea picturii, filmată într-o comună bănățeană, Ghilad, unde regizorul a descoperit un personaj seducător, un tânăr („bolnav cu inima”, cum singur o spune) care-și alege pictura ca leac de supraviețuire, hotărându-se să trăiască – la propriu – pentru a așterne pe pânză viața satului său, a consătenilor, a anotimpurilor, așa cum se văd ele la Ghilad... Mirel Ilieșiu a continuat să lucreze cu frenezie. Scurt metrajul Mireasa (1982) urmărea transportul unui utilaj industrial imens de la uzina producătoare la beneficiarii aflați în alt colț de țară, tot pe arunci, regizorul desena pe ecran un Autoportret în timp, din 1983 datează un nostalgic Sfârșit de veac în sunet și imagini; ultimul său film avea să fie Noul teatru vechi, povestea renovării teatrului brăilean „Maria Filotti”, de fapt povestea unui „miracol teatral”. Unul dintre regizorii care au atins în anii ’80 vârfuri ale creației a fost Nicolae Cabel. Continuându-și prospecțiile în aria natală, buzoiană, regizorul a început deceniul cu documentarul Siriul ’81, şi din aceeaşi zonă şi-a extras subiectele unor filme precum De taină, de piatră, de dor (1982), iar mai târziu superbul poem Caii de dimineaţă (1986). Între timp, paşii l-au dus şi l-au readus în universul artei şi culturii: George Bacovia, poemul de mâine (1983), Sentimentul unu (1986), Ion Vlasiu, un drum spre oameni (1988). Fiecare dintre aceste filme ar merita consideraţii suplimentare. Caii de dimineaţă, de pildă, este nu numai un poem de mare frumuseţe imagistică, regizorul izbuteşte performanţa de a ridica subiectul, cum s-a mai spus, „la puterea unei meditaţii filosofice”. Sentimentul unu este un original „film de artă” care ne apropie de universul pictural al unui artist seducător, Sever Frenţiu. Şi-a urmat traiectoria ascendentă şi o regizoare ca Felicia Cernăianu, în spaţiul generos al unor filme de referinţă precum Pe Valea Frumoasei (1981), Maria lu’ Pascu (1984), Culoare, vis, lumină (1988). Maria lu’ Pascu, de pildă, cu superbele imagini ale lui Mircea Bunescu, este un admirabil portret cinematografic, al unei femei dintr-un cătun izolat, filmată în îndeletnicirile ei zilnice. Pentru câţiva cineaşti „titraţi” ai Studioului „SahiaFilm” precum Ion Bostan, Alexandru Boiangiu, Titus Mesaroş sau Jean Petrovici, anii ’80 au fost ani de consacrare: Ion Bostan, de pildă, a inclus câteva documentare din aceşti ani într-un ciclu intitulat „Delta Dunării – sanctuar al naturii ... Delta insolită”, consolidându-şi, în paralel, preocupările astronomice prin scurt metraje precum Cometa Halley revine (1984), Cum s-a format Universul (1986), Misterul cometelor (1988); Alexandru Boiangiu s-a îmbogăţit cu creaţii variate din punct de vedere tematic şi stilistic, România, toamna (1983), Casa noastră pe rotile şi Panait Istrati, o flacără vie (1984), Ecoul (1985); Titus Mesaroş şi-a descoperit resurse pamfletare în filme precum Urâţi-vă cu măsură, tovarăşi sau Într-o grădină încântătoare (1983), diversificându-şi, totodată, paleta creatoare prin filme ca Şurile (1982), Pe Bistriţa la vale (1984), Lecţia de anatomie (1987); Jean Petrovici s-a aflat, iarăşi, în căutare de subiecte insolite, în filme precum Vasilache şi Mărioara (1981), Geneza (1982), Constantin Lucaci (1985), Un vis prometeic (1988). Lucruri similare pot fi spuse despre cineaşti ca Pompiliu Gâlmeanu, Paul Orza, Florica Holban, Iancu Moscu, Ion Visu...O pecete inconfundabilă de poezie, umor, ironie, căldură sufletească au filmele semnnate de Doru Segal. Dar definitorie pentru destinele documentarului românesc în deceniul al IX-lea a fost infuzia de tinereţe, datorată „noului val” de documentarişti, din care au făcut parte cineaşti precum Moscu Copel, Ovidiu Bose Paştina, Sabina Pop, Ada Pistiner, Adrian Sârbu, Laurenţiu Damian, Tereza Barta, Şerban Comănescu, Anita Gârbea...

autor: Călin Căliman