Cinematografe din vechiul Bucureşti III

Perioada interbelică
Numărul cinematografelor de pe strada Doamnei va creşte, astfel că în 1923 se menţionează sălile de cinematograf: Apollo la nr.7, în alte texte menţionat la nr 4 (se pare că cel construit în 1910 la nr.4 a fost mutat ulterior), peste drum de Grădina Blanduziei, deschis de o companie franco-română; Cinema Lux  la nr.5; Cinema Terra la nr.11. În sala Terra, în timpul spectacolului de cinema era gălagie, spectatorii ”ţipau, fluierau, aplaudau zgomotos, acompaniau împuşcăturile de pe ecran şi totul răzbea până în stradă” de la ora 15.00 până la miezul nopţii.




















Cinema Terra îşi va schimba numele Cinema Elyse în 1940, apoi după 1950 în Cinema Doina.
În 30 decembrie 1923 la Cinema Clasic în București a avut loc premiera filmului românesc "Țigăncușa de la iatac" de Alfred Halm. A fost o premieră impresionantă, cu flori, lumini, covoare, doamne în rochii de seară şi regina Maria printre spectatori.   

Pe strada Lipscani era Cinema Roxy, care în anul 1940 devine Cinema Paradis iar pe strada Batiştei funcţiona Cinema Fantasio.
Cinematograful Pache se afla în apropierea căminului studenţesc Matei Voievod, situat pe Bld. Pache Protopopescu.
În Piaţa Regală, vis a vis de Palatul Regal, se afla Teatrul-Cinema Regal. Sala cinematografului Regal va fi transformată de Puiu Iancovescu în sală de teatru, e vorba de Teatrul Mic. Mai târziu sala Teatrului Mic din clădirea ce avea la parter Cafeneaua Corso, va deveni Cinematograful Forum.

Pe Calea Victoriei, între str. Domniţa Anastasia şi Prefectura Poliţiei, s-a aflat Grădina de vară pentru teatru şi cinematograf Colos.(După unele surse Cinematograful Colos se afla pe fostul loc al magazinului francez Universelle.)
Pe Calea Victoriei  la nr. 48 în apropierea magazinului lui Jean Feder se afla sala Cinema Frascatti, pentru musafirii hotelui Frascatti. Aici are loc pe 16 noiembrie 1925 premiera filmului "Legenda celor două cruci".
În anul 1934 este menţionat Cinema Rio funcţionând pe Calea Victoriei între Societatea Telefoanelor şi Hotel Luvru. Tot în acel an s-a deschis Cinema Corso (Cinema Victoria în perioada comunistă).
Tot pe Calea Victoriei peste drum de strada ce se numea pe vremuri str. Fântânii s-a deschis Cinematograful Rex, cinematograf de vară; tot aici alături de Cafe Royal şi Banca Ilfov se afla apoi Cinematograful Victoria.
În anul 1936, un ghid menţionează Cinema Savoy situat pe Calea Victoriei la nr. 33 (la aceeaşi adresă unde a funcţionat Cinema Rio in 1934), astăzi Teatrul Constantin Tănase.
Cinematograful Florida, de pe strada Avrig, va deveni Cinema Aurora în comunism. Pe stada Mihai Eminescu, se afla Cinema Dichiu, după razboi se va numi Cinema Viitorul.
Pe Calea Moşilor se afla în perioada interbelică Cinema American, ce v-a deveni Cinema Moşilor. Tot aici, aproape de intersecţia cu Bd.Carol funcţiona Cinema Francez, devenit Cinema Mioriţa, actualul Cinema Europa.
Inaugurarea sălii Cinema Aro, astăzi Patria, în blocul construit de Horia Creangă are loc la 16 ianuarie 1935, „dotat cu instalaţie electrică şi aer condiţionat”.
 
Cinematograful de vară şi grădina de vara Jupiter pe Calea Moşilor era proprietatea lui Leon Goldsthein.
Pe Calea Grivitei, la nr.110, era Cinema Roma, în cadrul Hotelului Roma, al cărui proprietar era Jacques Fuhn.
Pe Calea Dudeşti funcţiona Cinema Edison, care în perioada comunistă a devenit Cinema Flacăra, demolat în 1987. Pe Calea Călăraşi se află Cinema Milano care în perioada comunistă se va numi Cinema Arta. Pe Calea Dudeşti, după Crucea de Piatră, se afla Cinema Rex.
În luna decembrie 1934 s-a înfiinţat un ateneu la sala Cinematografului Bracelona din Ferentari.
 Iată cum descrie Mircea Damian în cartea lui Bucureşti un cinematograf de periferie din această perioadă.
“Duminica mai ales, dacă intri în sală după a doua reprezentaţie, aerul te izbeste în piept ca un pumn. E o căldură stătută şi miroase a sudoare şi tutun prost. Sala este tixită, scaunele toate ocupate, şi pe amândouă râdurile laterale lumea stă în picioare grămadă. (…)
La cinematografele de periferie: toţi fumează, mănâncă bomboane şi se iubesc.
Aici se prezintă sută la sută filme de aventuri şi poliţiste. Acţiunea este trepidantă, scenele se succed vertiginos. Publicul aplaudă sau huiduie după caz. Iar dacă se‘ntâmplă să se rupă filmul şi – se‘ntâmplă tocmai unde urmează un deznodământ sau în mijlocul unei bătălii crâncene - în sală izbucneşte  un vacarm îngrozitor. Auzi numai fluierături scurte şi ascuţite, izbituri cu piciorul în podea sau cu bastoanele, plescăituri şi huiduieli. Când filmul începe - şi trebuie să înceapă exact de unde s-a întrerup - se face de odată linişte şi lumea urmăreşte acţiunea cu încordare. (…) Pe ecran, eroul zâmbeşte dispreţuitor şi loveşte cu piciorul, iar sala înnebunită de entuziasm aplaudă. Pe urmă, tocmai când domnul erou îşi scutură, plictisit, palmele, apare eroina care este de cele mai multe ori o femee blondă şi sentimentală. Întâi se uită lung la el şi cu dragoste, apoi îi cade în braţe moale şi topită de admiraţie. Si se sărută lung şi cu patimă…
Ţoc, ţoc, ţoc!... bravo şefule! - strigă lumea din sală imitând sărutul şi aplaudând turbat.(…)
Negustorul cu rahat stă într-un colţ şi aşteaptă muşterii.
- Bă, ăla, cu rahatu’ vino ‘ncoaci.
- Şi aici bă.
Negustorul se încurcă, fiindcă este întuneric şi nu găseşte musterii. Dă s’apuce într-o parte, dar este chemat de la spate.
Atunci stă pe loc şi strigă să-l audă toată lumea.
- Aşteptaţi să se facă lumină, bă, că mă împiedic şi vărs bunătate de marfă….
Când se face lumină umblă printre scaune cu rahatu’ grămădit pe o farfurie aşezată în mijlocul unei tăvi de lemn, pe care o ţine cu palma la înălţimea umărului. De jur împrejurul farfuriei pentru menţinerea echilibrului - câteva pahare cu apă…
- Rahat şi apă rece!
- Cum îl dai, mă?
- 3 lei bucata.
Clientul ia o bucată de rahat între degete, o priveşte pe toate părţile şi nu-i place, o trânteşte în farfurie, şi ia alta. Pe urmă - alta.
- Hai, mă, ce tot alegi ? …Că sunt la fel….
Pe ecran victimele gâfâie pe jos legate fedeleş, eroul zâmbeşte biruitor.
- Mă ,al dracului!  Dar tare mai este, mă! - se minunază lumea!
Filmul s-a isprăvit, pe ecran rulează genericul. În sală s’a făcut lumină. Cortina se ridica încet şi scena rămâne goală.
Apoi se trag perdele laterale: începe revista.
Pauza e mai mare acuma. Negustorul cu rahat umblă prin sală strigându-şi marfa, iar lumea comentează filmul:
- Ai vazut, mă!?
- Mi-a plăcut când a tras covorul cu ei: se rostogoleau ca dovlecii.
- Şi când a sarit depe dulap şi s’a agăţat de candelabru şi si’a făcut vânt de cateva ori, şi a căzut asupra tipilor ca trăznetul.(…)
Se aude clopoţelul sunând sau un gong. Spectatorii se îndreaptă în scaun şi privesc atent. Unii aplaudă, iar dacă pauza durează prea mult aplaudă toată lumea şi fluieră. Gongul mai sună odată, apoi lumina se stinge, şi se aprind două reflectoare mici, aşezate la doi metri înalţime de o parte şi de alta a scenei. Perdele se îndepărtează încet-încet şi în mijlocul sălii, în faţă, rămâne o femeie în chiloţi negrii şi cu sutienul de asemeni negru.
Are formele cam pline, femeia, piciorul cam mare, şi atitudinea cam ţeapănă - dar are pielea albă, şi este aproape goală în lumina rampei.
- Mmm! - auzi pe câte unul.
- Nu fi măgar că plec - sare ea de alături, încruntată.
Femeea de pe scenă stă cu mainile în şolduri şi cu capul putin înclinat la stânga, zâmbeşte cu toată gura şi mulţumeşte. Apoi începe să danseze un dans oarecare. Se frământă greoi cu zâmbetul îngheţat pe buze. Parcă scoate picioarele din nori. Dar publicului îi place…
- Bravo! Bis…
Apoi perdele se închid şi începe piesa, în care dansatoarea de adiniaori are un rol de babă sau de  ţigancă .
Piesele se aseamană la toate cinematografele: un comisar, un sergent de stradă, un ţigan, o soacră, o pereche de curând căsătorită, şi încă un tip oarecare pentru intrigi.
Lumea râde de se prăpădeşte, şi aplaudă.
- Bravo, mă!...Fira-ţi-ai dracului să fiţi, că bine le mai spuneţi…
La sfârşit un <<artist>> şi o <<artistă >> pleacă prin sală cu fotografii şi cuplete.
- Poftiţi cuplete care s’au cântat pe scenă… doi lei bucata… Şi lumea le cumpără. ”
Mircea Damian (Bucuresti, pag.102-103, 1935)
Cinematografele se înmulţesc ca ciupercile, astfel se ajunge ca în 1935 numărul cinematografelor din capitală să fie 62.

 Autor: Valentin Partenie