„Cetatea filmului” de la Buftea

 În  anul naționalizării (1948), an de cotitură și al cinematografiei naționale, baza tehnico-materială a producției cinematografice era precară: exista doar un studio cinematografic – alcătuit dintr-un platou de 200 mp., câteva cabine de montaj, o instalație de înregistrare a sunetului și câteva anexe, toate pe fosta stradă Wilson, în centrul Capitalei – și un laborator de prelucrare a peliculei (la Mogoșoaia), echipat cu mașini de developat și copiat peliculă de 35 mm alb-negru, care asigura toate lucrările de creație și tiraj pentru întreaga producție autohtonă și străină. O zestre săracă, așadar, incapabilă să susțină preconizata „desfășurare” a cinematografiei naționale. Astfel se face că, încă în 1949, s-a luat hotărârea construirii unui nou Centru cinematografic, ale cărui lucrări au început în 1950, într-un frumos cadru natural, la 18 km. de oraș, pe malurile lacului Buftea (o idee contestată de unii, deoarece distanța față de Capitală genera, în special în primii ani, până la „modernizarea” șoselei de acces, probleme de transport și o risipă de timp). Conform planurilor inițiale – în linii mari, respectate – complexul urma să fie finalizat în 1959, dar se preconiza funcționarea lui parțială încă din 1954. Ca soluții tranzitorii, s-a construit rapid Complexul de la Floreasca, cu un platou de 600 mp (de trei ori mai mare decât cel moștenit), preluat, în 1956 de către televiziune și, tot ca o soluție tranzitorie s-a amenajat încă un mic studio în centrul Bucureștiului, „Tomis”, cu un platou în suprafață de 320 mp. Între timp, „noua Cinecittà” (cum s-a scris în presa străină despre Buftea, „o Cinecittà a sud-estului european”), începea să prindă contur. Între 1954 și 1957 au fost date în exploatare cele cinci platouri de filmare, în 1957 s-a inaugurat studioul de sunet, în 1958 laboratorul pentru prelucrarea peliculei și, în sfârșit, în 1959 a fost gata și cea din urmă aripă (corpul de clădiri pentru filmări combinate). „Citadela” filmului românesc, cu o dotare modernă pentru vremea respectivă, dădea posibilitatea producției autohtone să intre în competiție, de la egal la egal, cu studiouri europene de talie medie. Centrul mai dispunea de un platou exterior, dotat cu instalațiile necesare, precum și de o suprafață de teren de 16 ha., destinată construirii unor decoruri mari și foarte mari (străzi, piețe, cetăți etc.). Cunoscutul scenograf francez Georges Wallkhewitch avea să cpnstruiască aici, peste ani, în 1966, pentru filmul lui René Clair Serbările galante (realizat în coproducție cu studiourile „București”), un decor plurivalent, imens, care – cu modificările de rigoare – avea să fie utilizat de multe alte filme, precum Dacii, Haiducii, Bătălia pentru Roma, Mihai Viteazul ș.a. Inginerii și tehnicienii de la Buftea au contribuit cu o seamă de inovații și invenții, brevetate în țară și peste hotare, la perfecționarea proceselor tehnologice de producție, la îmbunătățirea performanțelor tehnice și artistice ale utilajelor aflate în dotare. Dintre invențiile omologate în străinătate amintim „transcolorul” (un procedeu pentru introducerea unor culori dominante în filmul color, preconizat de Aurel Miheles), „trans-trav”-ul (un dispozitiv automat pentru filmări de cadre fixe cu perspectivă variabilă creat de Sergiu Huzum), „miracolorul” (un procedeu pentru obținerea unor imagini statice și dinamice în culori convenționale, brevetat de Coloman Ondrejcsik), „graphis-color”-ul  (o metodă de prelucrare a peliculei color cu efecte artistice deosebite propusă de Alexandru Întorsureanu, Gheorghe Fischer, D. Morozan, G. Palivăț). Proiectat inițial pentru o producție anuală de 12 lung metraje, Centrul cinematografic de la Buftea a funcționat, ani la rând, sub randamentul scontat: în anii 1958 și 1959, de pildă, producția anuală a fost de 4 lung metraje (la fel ca în 1955, când se inaugurau primele platouri). Cum scriau Manuela Gheorghiu și Constantin Pătrășcoiu, în studiul lor din volumul „Cinematograful românesc contemporan 1949-1975”, fără a bănui ce se va întâmpla în continuare: „colosul de la Buftea a măcinat în gol, ca o moară părăsită, platourile rămânând pustii cu lunile”. În 1961 producția se va dubla, în 1964 se va ajunge la 11 lung metraje anual, în 1965 se va stabili un record: 16 filme anual. Ulterior, cu mici excepții, productivitatea va crește constant, ajungându-se, în primii ani ’70, la 25 de pelicule de lung metraj. Se cuvine remarcat încă un aspect: în acești din urmă ani amintiți, când capacitatea studiourilor era folosită din plin – cu mult peste prevederile inițiale –,  prețul mediu de cost al unui film era de trei ori mai scăzut decât în 1958!

autor: Călin Căliman