Apa ca un bivol negru

   În primăvara anului 1970, România a fost grav inundată. Câteva dintre râurile țării au provocat mari stricăciuni, drame și tragedii. Situația s-a repetat adesea, de atunci încoace, dar acel moment – spre deosebire de momentele ulterioare – a rămas profund întipărit și în istoria cinematografiei naționale. Mulți cineaști documentariști au fost prezenți pe frontul apelor dezlănțuite, surprinzând, în scurt metrajele lor, secvențe de real dramatism din lupta oamenilor cu vitregiile naturii. Un gest cinematografic cu totul și cu totul special s-a datorat, în acel an, promoției 1969-1970 a – pe atunci – Institutului de Artă, Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” (viitorii regizori, operatori de imagine și filmologi), studenți care au renunțat la filmele lor de licență tradiționale, pentru a realiza un lung metraj colectiv, de anvergură, Apa ca un bivol negru, devenit, cum l-au numit mulți comentatori, „manifestul unei promoții”. Pe genericul filmului Apa ca un bivol negru figurau viitorii regizori Andrei Cătălin Băleanu, Petre Bokor, Dan Pița, Mircea Veroiu,Youssouff Aidabi, filmologii de atunci Roxana Pană și Stere Gulea (devenit, ulterior, regizor), operatorii din diferite promoții (unii deveniți și ei, ulterior, regizori) Iosif Demian, Puiu (Ion) Marinescu, Nicolae Mărgineanu, Dinu Tănase, monteurul Dan Naum, inginerul de sunet Bogdan Cavadia. Despre viitorii regizori români va veni vorba când vom încerca portretul generației ’70, despre ceilalți două vorbe acum. Youssouff Aidabi a absolvit în anul 1970 secția de regie a I.A.T.C., pe urmă a plecat în țara lui, se pare Somalia, unde, după cum mi-a spus Dan Pița acum câțiva ani, a ajuns, pentru o vreme, chiar Ministru al Culturii; Roxana Pană s-a afirmat, pe teritoriile criticii de film, ani la rând, la revista „Cinema”, și, foarte scurtă vreme la „foaia” post-revoluționară cu existență efemeră „Film”, și a plecat – după 1990 – când „revoluția cinematografică” a eșuat, spre țări mai „calde” (de fapt mai reci); Ion Marinescu – devenit, după 1990, producător –  a semnat imaginea câtorva zeci de lung metraje (printre care Vifornița, Proprietarii, Mama, Eu, tu și Ovidiu, Gustul și culoarea fericirii, Ion – Blestemul pământului, blestemul iubirii, Proba de microfon); monteurul Dan Naum, care a murit tânăr – în 1976, la numai 42 de ani –, semnase, în prealabil, montajul filmului Pădurea spânzuraților; în sfârșit, inginerul de sunet Bogdan Cavadia lucrase, până în 1970, la lung metraje precum Casa neterminată și Dragoste la zero grade, pentru ca, ulterior, să colaboreze la multe alte filme. „Echipa” documentarului-eseu Apa ca un bivol negru – alcătuită din absolvenți ai promoției 1969-1970 (secția regie), din teatrologi-filmologi ai aceleiași promoții, din câțiva operatori ai promoțiilor anterioare și din alți specialiști tineri – reprezenta, așadar, debutul „generației ’70”, care avea să joace un rol important în devenirea cinematografiei naționale. Filmat „la cald”, în primăvara anului 1970, cu imagini din miezul stihiei, dar prezentat pe ecrane abia în mai 1971, documentarul Apa ca un bivol negru anunța destinul fast al realizatorilor de atunci: tinerii cineaști – majoritatea încă studenți – se afirmau printr-un film de atitudine, cu caracter programatic, mesajul lor având – cum spuneam – atribhutele unui manifest. Spiritul civic avea să rămână o constantă activității lor cinematografice și extra-cinematografice.
   Dintre cronicile de la premieră, am rerținut două, apărute în revista „Cinema” (nr 6/1971). Citez din prima, intitulată „O experiență singulară”, și semnată de George Littera: „Filmat pe viu, în tensiunea ascuțită a momentului, sub impulsul senzațiilor, impresiilor imediate, încă nedecantate, filmul acesta e dictat de realitate, aș zice, și scris cu un condei grav și calm, care asociază exactitatea reportericească cu pasiunea reflecției, documentul crud cu vibrația lirică, descrierea voit rece a faptului cu emoția copleșitoare a confesiunii, constatarea cu implicarea. Apa ca un bivol negru mi se pare om experiență singulară în contextul cinematografului nostru de până acum, și o experiență rodnică – încercarea de a transcrie o realitate găsită, încercarea de a restitui aparatului de filmat o demnitate fundamentală –, cea a mărturiei”. Și iată câte ceva din ceea ce scria criticul literar Gelu Ionescu (stabilit ulterior în Franța), în cronica sa intitulată „Film de generație”: „ Filmul Apa ca un bivol negru a stat un an în cutii; din toate peliculele care s-au făcut despre catastrofa inundației și despre convalescența demnă și grea prin care au trecut mii de oameni, acesta este, de departe, cel mai bun. El este patetic, artistic patetic, fără a deveni vreodată melodramatic, sforăitor, formal sau cerșetor de milă. El este un film matur, matur în gândire cinematografică, mai multă tehnică de sugestie și mai multă dorință de exprimare originală decât tot restul filmelor noastre de actualitate la un loc (cu excepția Reconstituirii)”.

autor: Călin Căliman