1961-1970

Premiera peliculei lui Lucian Bratu Un film cu o dată fermecătoare a avut loc în martie 1967.
Filmul a pornit de la un scenariu (fermecător) al lui Radu Cosașu, povestea unei fete (fermecătoare), Ruxandra, interpretată de o actriță (fermecătoare), Margareta Pâslaru, o fată care încearcă să-și facă  loc în tentanta lume a filmului – deși căzuse la examenul de admitere la Institutul de Teatru –, recurgând la o adevărată strategie a epatării, cochetând cu viața, cu întâmplările vieții, într-o plutire mai mult sau mai puțin indiferentă, flanând pe străzile neatinse de degradare ale Bucureștiului, oferindu-și o cafea în locuri frecventate de artiști, dând, din când în când, probe cinematografice, frecventând teatrele și asistând la curse de cai pe hipodrom.

Îndrăzneala realizării unei virulente satire la adresa birocrației, cum a fost filmul Directorul nostru,  în plin „obsedant deceniu”, nu a rămas fără consecințe neplăcute în viața și creația regizorului Jean Georgescu. Învinuit de „prezentarea generală a rămășițelor răului”, delict impardonabil – cum s-a mai spus – în contextul realismului socialist, filmul a stârnit o iritată și perfidă reacție de respingere, fapt care l-a silit pe regizor să renunțe la două „proiecte Caragiale” pe care tocmai le configurase, scenariile sale pentru Două lozuri și Telegrame fiind încredințate unui cuplu tânăr, școlit la Moscova, Gheorghe Naghi-Aurel Miheles, regizori care vor ajunge, pe această filieră, și la D-ale carnavalului.  

Când regizorul Mircea Săucan propunea spectatorilor filmul Meandre (asta se întâmpla în septembrie 1967), respirația criticii s-a oprit pentru o clipă: am simțit cu toții că ne aflăm în fața unui fapt artistic ieșit din comun. Critica a subliniat, atunci, faptul că filmul își depășește epoca, s-a scris că limbajul lui cinematografic va deveni accesibil unor categorii mai largi de spectatori abia peste un deceniu, ba mai mult, critica a încercat să „implementeze” valoarea culturală a filmului în conștiința publică. Dar filmul a fost retras de pe ecrane imediat după premiera sa, desfășurată într-o sală care nu făcea parte din circuitul normal al difuzării cinematografice bucureștene (la Casa Armatei), și n-a mai fost reprogramat niciodată până în anii 1990, astfel că o creație filmică de o actualitate estetică, filosofică și morală perenă, a fost înmormântată de vie, cu bună știință (invidia colegială nefiind chiar ultima dintre cauzele acestei crime). În ciuda unui asemenea tratament , filmul lui Mircea Săucan Meandre rămâne o capodoperă, trecerea anilor n-a tulburat nicidecum limpezimea estetică  și spirituală a „mesajului” său.

Regizorul Lucian Pintilie ajunsese la film încă din 1966, venind din teatru (și după ucenicia la cei mai importanți cineaști români, Victor Iliu și Liviu Ciulei), primul său film fiind Duminică la ora 6, o peliculă multiplu premiată (la Mamaia, Mar del Plata, „micul Cannes” și Hyerès). Din punct de vedere tematic, Duminică la ora 6 este – raportat la prezent – un film „datat”, trama este plasată în anii luptei comuniștilor din ilegalitate (co-scenaristul, publicistul Ion Mihăileanu cunoscând bine perioada), personajele din centrul intrigii fiind doi tineri care se cunosc în timpul unor acțiuni conspirative.

 În primăvara anului 1970, România a fost grav inundată. Câteva dintre râurile țării au provocat mari stricăciuni, drame și tragedii. Situația s-a repetat adesea, de atunci încoace, dar acel moment – spre deosebire de momentele ulterioare – a rămas profund întipărit și în istoria cinematografiei naționale. Mulți cineaști documentariști au fost prezenți pe frontul apelor dezlănțuite, surprinzând, în scurt metrajele lor, secvențe de real dramatism din lupta oamenilor cu vitregiile naturii. Un gest cinematografic cu totul și cu totul special s-a datorat, în acel an, promoției 1969-1970 a – pe atunci – Institutului de Artă, Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” (viitorii regizori, operatori de imagine și filmologi), studenți care au renunțat la filmele lor de licență tradiționale, pentru a realiza un lung metraj colectiv, de anvergură, Apa ca un bivol negru, devenit, cum l-au numit mulți comentatori, „manifestul unei promoții”.

Prima mare promisiune a anilor ’70 a fost tandemul regizoral Mircea Veroiu – Dan Pița. Premiera filmului lor Nunta de piatră (ianuarie 1973) a însemnat, în accepția criticii de film, un eveniment artistic de proporții. Cei doi cineaști – colegi de promoție și reprezentanți de frunte ai „generației ‘70” – au ecranizat, pentru început, două povestiri ale scriitorului ardelean Ion Agârbiceanu: Mircea Veroiu a prelucrat povestea tristă a personajului numit Fefeleaga (din schița cu același nume), iar Dan Pița a pornit de la povestirea „La o nuntă”, cei doi cineaști realizând un film în două părți, cu insemne stilistice și narative distincte, dar unitar prin sensurile tragice, prin tonul baladesc și prin modernismul expresiei plastice (care poartă pecetea operatorului de imagine Iosif Demian).

Între cele două filme realizate în „tandem”, regizorii Mircea Veroiu și Dan Pița și-au început și drumurile de creație independente, într-un pasionant „dialog la distanță”. În septembrie 1973, Mircea Veroiu propunea spectatorilor policier-ul Șapte zile, o altă „lecție de cinema” oferită de regizor, pe un scenariu (Nicolae Ștefănescu) optimizat „în mers” de actori cu „simțul filmului” ca Irina Petrescu, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, George Motoi, Ferencz Bencze, printre care Mircea Veroiu a introdus, pe post de criminal, și un neprofesioniost, pe Aba Hartman, ales pentru fizionomia sa specială.