site în construcție
  • Un alt „dialog la distanță”, Manole  Marcus – Iulian Mihu

    Un alt „dialog la distanță”, Manole Marcus – Iulian Mihu

    După cum am văzut la locul potrivit, regizorii Iulian Mihu și Manole Marcus au debutat împreună, încă în anul 1955, cu „filmul de Institut” La mere și apoi, în 1958, cu lung metrajul Viața nu iartă, pentru ca, în deceniul următor, cei doi regizori să realizeze, separat, Manole Marcus filme precum comedia Nu vreau să mă însor (1961), trilogia muncitorească alcătuită din Străzile au amintiri (1962), Cartierul veseliei (1965) și Canarul și viscolul (1970), între timp înscriindu-se și filmul Zodia fecioarei (1967), iar Iulian Mihu filme precum Poveste sentimentală (1962), Procesul alb (1965) și Neînfricații (1970). „Dialogul la distanță” al celor doi regizori a continuat și în deceniul 8. Manole Marcus a propus spectatorilor filmul politic Puterea și adevărul, Iulian Mihu a răspuns, după numai o lună, cu ecranizarea Felix și Otilia, primul a preluat, apoi, serialul „mâinilor curate” de la Sergiu Nicolaescu (cu episoadele Conspirația, Capcana și Departe de Tipperary), si a ajuns la Actorul și sălbaticii, celălalt a răspuns, în același an, cu  Nu filmăm să ne amuzăm  și apoi cu Alexandra și infernul, pentru ca Manole Marcus să ajungă la comedia dezlănțuită Operațiunea „Monstrul” iar Iulian Mihu să răspundă cu o ecranizare rezonantă, Marele singuratic, Manole Marcus încheind deceniul cu câteva filme mai „șterse” precum Cianura și picătura de ploaie și Omul care ne trebuie, Iulian Mihu răspunzând cu o capodoperă, Lumina palidă a durerii. Să privim mai de aproape acest susținut „dialog la distanță”. Puterea și adevărul (februarie 1972) de Manole Marcus este un film de „istorie trăită”, scris de Titus Popovici, care propune, în rolurile principale, personaje „cu cheie”, care au marcat destinele României în câteva dintre ultimele decenii ale veacului trecut. Las la o parte „cheia” unora dintre ele – nu tocmai favorabilă posterității filmului – dar asupra faptului că în destinul unui personaj precum Petre Petrescu (interpretat de Amza Pellea) putem citi destinul unui Lucrețiu Pătrășcanu este cazul, cred, să insistăm. Tragedia pe care o trăiește personajul este o reprezentare – la scara unei existențe umane – a gradului de eroare săvârșit de principalele personaje ale conflictului, politicienii de seamă ai epocii. În rolurile acestora se impun Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Octavian Cotescu, Lazăr Vrabie.  Filmul lui Iulian Mihu Felix și Otilia (martie 1972), care dă viață scenariului, pornit din „Enigma Otiliei” călinesciană, scris de Ioan Grigorescu,   rămâne unul dintre cele mai valoroase creații ale regizorului. Personajele desenate de interpreții aleși de regizor par figuri de ceară ale unui muzeu Grevin. Felix împrumută de la Radu Boruzescu stângăciile și inocențele unei tinereți reale, Otilia Julietei Szönyi rămâne o „enigmă”, așa cum G. Călinescu, Ioan Grigorescu și Iulian Mihu și-au dorit-o, Clody Bertola o crează ireproșabil pe Aglae, „baba absolută, fără cusur în rău”, în rolul Auricăi  Leni Dacian propune „acreala fetei bătrâne” (evidențiată și de vocea Rodicăi Mandache), Sergiu Nicolaescu este un Pascalopol „cuminte”, Gheorghe Dinică îl pictează în culori „tari” pe Stănică Rațiu, mai strălucesc în film Eliza Petrăchescu, Gina Patrichi, Violeta Andrei,  Ovidiu Schumacher, Șerban Sturdza, Arpad Kemeny și îndeosebi interpretul neprofesionist Herman Chadower în rolul lui Costache Giurgiuveanu. Nu insist asupra celor trei filme din serialul polițist al „mâinilor curate”, Conspirația (iulie 1973), Departe de Tipperary (august 1973) și Capcana (ianuarie 1974), filme ale lui Manole Marcus care conduc acțiunea (și scenariul lui Titus Popovici și Petre Sălcudeanu) până în anul 1948, din simplul motiv că politica s-a cam schimbat între timp. Manole Marcus  a avut în continuare o altă „clipă ce inspirație” majoră, realizând filmul Actorul și sălbaticii (ianuarie 1975) al cărui personaj principal,, Caratase, are un model real, pe ilustrul animator al teatrului de revistă al vremii, Constantin Tănase, din biografia căruia – artistică și civică – s-a inspirat și scenaristul Titus Popovici, lui Caratase dându-i viață cinematografică seducătoare, Toma Caragiu. În secvențe antologice, eminentul actor este  însoțit de alți actori performanți precum Marin Moraru, Margareta Pogonat, Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Mircea Diaconu, Ovidiu Iuliu Moldovan. Iulian Mihu s-a jucat frumos în Nu filmăm să ne-amuzăm (martie 1975), susținut de „comici vestiți ai ecranului” precum Toma Caragiu, Jean Constantin, Gheorghe Dinică și...Jean Georgescu (în rolul regizorului Jean Georgescu!). Pe urmă a abordat registrul grav, în filmul de război Alexandra și infernul, cu Violeta Andrei în rolul titular. Manole Marcus a propus, apoi, o comedie memorabilă, Operațiunea „Monstrul” (aprilie 1976), cu trei „monștri sacri”, Toma Caragiu, Octavian Cotescu și Marin Moraru angrenați în mici „recitaluri” de umor absurd, deloc gratuite. Iulian Mihu a răspuns și el cu un film rezonant, Marele singuratic (septembrie 1977), ecranizarea romanului cu titlu omonim al lui Marin Preda, scenarizat de prozator, cu George Motoi în rolul lui Nicolae Moromete și cu Florența Manea în rolul Sabinei, dar și cu Gheorghe Dinică, Toma Caragiu, Ion Caramitru, Florina Luican, Florina Cercel.  Manole Marcus a încheiat deceniul cu un „policier” discutabil, Cianura și picătura de ploaie (septembrie 1978), în care juca seniorul Ștefan Bănică, și cu psedo-comedia de actualitate Omul care ne trebuie (noiembrie 1979), în care se „vedeau” Ilarion Ciobanu și Catrinel Dumitrescu. Despre filmul lui Iulian Mihu Lumina palidă a durerii va veni vorba în capitolul următor.

    autor: Călin Căliman
Articole Toate articolele
Despre noi
Istoria Filmului Românesc este un proiect al Asociaţiei Kinofest.
Acest site este în acest moment in varianta beta, urmând a fi dezvoltat.
Pe site sunt şi articole audio, în prezent sunt  20, la IFR: 1897-1916 şi 1917-1930.

Manager proiect: Valentin Partenie